Centenar Mircea Stănescu (1923-2000)

Se împlinesc, la 9 martie 2023, 100 de ani de la naşterea bunicului meu matern, Mircea Stănescu, Buniţu cum îi spuneam eu. Am fost privilegiat să cresc în preajma lui, să ne jucăm de-a navigatorii din Toate pânzele sus!, să-i ascult amintirile despre România interbelică şi din timpul războiului, evocările despre strămoşi, să mă impresioneze cu lecturile din Eminescu, să-mi recomande să citesc Iliada şi Odiseea sau să ţin un jurnal, să dezbatem subiecte de istorie, filosofie, literatură, religie, astronomie, să facem gimnastică, să râdem împreună sau să fredonăm arii din opere, să fiu uimit de cunoştinţele lui de matematică, de talentul lui la desen sau de felul în care conducea Škoda portocalie, să ne uităm împreună la meciuri de fotbal sau la Seratele lui Iosif Sava, să încerc să reţin expresiile latineşti pe care le folosea sau glumele savuroase, să admir eleganţa omului care nu ieşea din casă fără cravată şi pălărie, să fiu mândru de curajul lui şi înduioşat de felul în care lăcrima la filme sau atunci când asculta Trăiască Regele, să mă molipsesc de verticalitate din ţinuta lui şi să-mi iau încurajarea din privirea lui verde-căprui. Şi unul, şi celălalt aşteptam cu nerăbdare ziua de 9 martie, aniversarea lui, dar şi sărbătoarea Sfinţilor Mucenici. Amândoi eram pasionaţi de mucenicii făcuţi în casă de Buni, preparaţi cu zeamă dulce, aromaţi cu vanilie, coajă de lămâie, scorţişoară şi mâncaţi cu nucă pisată.

Amintirea, modelul şi faptele lui Mircea Stănescu merg mai departe prin urmaşii lui şi prin toţi oamenii pe care i-a inspirat, pe care i-a format şi cărora le-a făcut bine. Pentru mine, Buniţu rămâne o amintire vie şi o prezenţă sufletească de fiecare zi, pe care mă sprijin şi cu ajutorul căreia încerc să construiesc mai departe.

Mircea Stănescu a fost ofițer de carieră ajuns la gradul de colonel în rezervă și inginer energetician. S-a născut la 9 martie 1923, în București, ca descendent al unui vechi neam de moșneni din Poiana-Ialomița, atestați în secolul al XVI-lea, înrudiți cu boierii Poenaru-Bordea. A fost fiul lui Nicolae Stănescu (1875-1942; funcționar S.T.B., combatant în Primul Război Mondial) și al Ecaterinei Matei Sandu (1883-1961).

A urmat clasele primare la Școala nr. 24 de băieți „Cuza Vodă” și și-a continuat studiile la Liceul „Matei Basarab” din Bucureşti (1934-1942). S-a distins la materiile preferate, matematicile și fizica, a fost un polisportiv (a făcut atletism, a jucat fotbal, oină și a avut rezultate remarcabile). În același timp, a citit mult, a scris poezii, a pictat, a cântat în corul școlii, a frecventat spectacole de teatru și de operă și a meditat elevi mai mici, mai ales la matematică.

Deși ar fi putut urma Politehnica sau Medicina, a ales cariera militară, urmând Școala de Ofițeri de Artilerie Antiaeriană din București (1942-1944) și devenind ofițer de carieră al Armatei Regale, în arma Artileriei Antiaeriene. A luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, pe Frontul de Vest, în cadrul Regimentelor 2 și 6 Artilerie Antiaeriană. Pe front, a urmat în România traseul: Cluj – Șimleu Silvaniei – Baia Mare – Satu-Mare – Oradea Mare. A intrat apoi în Ungaria: Turkeve – Miskolc. Regimentul a pătruns în continuare în Cehoslovacia: Lucenec – Zvolen – Piestany (Mircea Stănescu a îndurat un frig cumplit în Munții Tatra și a stat zece zile nemâncat).

A fost Cavaler al Ordinului Coroana României cu Spade și Panglică de Virtute Militară și a mai fost decorat cu Ordinul Meritul Militar clasa I, Ordinul Steaua R.P.R. și Medalia sovietică Victoria asupra Germaniei în Marele Război Patriotic 1941-1945. După război a ajuns comandant de regiment la Strejnicu (jud. Prahova), înainte de a fi înlăturat din armată în timpul represiunii comuniste.

În viața civilă a lucrat ca metrolog, ca proiectant la Întreprinderea pentru Raţionalizarea şi Modernizarea Instalațiilor Energetice (IRME) și la Institutul de Cercetări și Modernizări Energetice (ICEMENERG). A urmat, câțiva ani mai târziu, cursurile Politehnicii și a devenit un apreciat inginer energetician, expert și șef de birou în cadrul Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie (CNST), cu importante contribuții la dezvoltarea capacității de producție energetică a României (printre altele, a făcut parte din delegații trimise de statul român în Elveția și Grecia).

În ultimii ani ai vieții a scris o serie de amintiri despre viața lui în România interbelică, text pe care urmează să-l public în anii care vin.

A fost căsătorit cu Alexandrina Costache (1932-2021), descendenta unei familii burgheze din Ploiești, împreună cu care a avut două fiice, inginerul Rodica Copoț și psihologul Lucia Iorga.

A trecut la cele veșnice la 30 august 2000, în București şi este înmormântat la Cimitirul Bellu, Fig. 120, locul 99.