Catalunya. O ţară nouă?

Am pasiunea listelor, cea despre care Umberto Eco a scris o carte întreagă. Printre altele, ţin şi o listă a ţărilor şi a oraşelor pe care le-am vizitat. Am fost şi la Barcelona, aşa că, pentru lista mea, independenţa Catalunyei ar putea fi interesantă. Mi-ar permite să adaug o ţară nouă la numărătoare.

Pe urmă, se ştie că sunt un mare admirator al muzicii şi al întregii activităţi culturale a unuia dintre cei mai influenţi catalani contemporani, Jordi Savall, cu prietenia căruia mă mândresc şi pe care am avut bucuria să-l revăd recent, la Festivalul „Enescu”. Jordi Savall se consideră catalan. Şi nu prea se mai simte spaniol.

Revedere cu muzicianul catalan Jordi Savall, septembrie 2017, la Festivalul „Enescu”.

Dar am şi multe rude care se consideră spanioli. Verişoara mea primară e măritată cu un spaniol dintr-o veche familie castiliană de pe lângă Burgos: proprietari funciari loiali Coroanei spaniole şi buni catolici, care au dat Bisericii mulţi preoţi şi călugăriţe. Neamurile Castaño-Ortega, Manrique-Rey, Rodriguez-Escribano, Muriel-Perdiguero, Rodriguez-Manrique. Ei se simt spanioli. Dar sunt şi castilieni.

Blazonul rudelor mele castiliene, neamul Castaño.

Se vorbeşte zilele acestea despre naşterea unei ţări noi: Catalunya. Lideri politici populişti ţin să organizeze în această regiune autonomă a Spaniei un referendum pentru independenţă. Referendum ilegal, la care guvernul central al Spaniei se va vedea nevoit să reacţioneze. Rezultatul referendumului ilegal, oricare ar fi el, nu va rezolva nimic, nu va conduce la apariţia unei ţări noi şi nu va face decât să accentueze tensiunile dintre oameni care, în lipsa politicienilor populişti, nu ar fi avut nimic de împărţit unii cu alţii.

Catalunya pe harta Spaniei.

Dar poate fi Catalunya o ţară nouă? Evident că nu. Catalunya are o istorie seculară. A fost una dintre regiunile cele mai prospere şi mai avansate ale Europei medievale, cu o cultură dintre cele mai rafinate şi cu o flotă care a transformat Aragonul într-o mare putere maritimă a Mediteranei. Aragonul? Da, ca orice istorie europeană, şi istoria Spaniei e complicată. Catalunya a apărut ca o marcă de apărare împotriva avansului musulmanilor către Franţa. Deja la 1137 (!), comitatul Catalunyei se alătură, printr-o uniune dinastică, Regatului Aragonului. Barcelona, inima Catalunyei, şi-a avut perioada de glorie în secolele XIII-XV, aşadar pe când se afla sub Coroana Aragonului.

Borrell II, conte de Barcelona.

Dacă Spania va pierde Catalunya, unde se vor opri lucrurile? Ţara Bascilor se va dori şi ea independentă. Poate şi Galicia? Şi Andaluzia? Şi Aragon? Şi Asturia? Şi Cantabria? Şi Castilia? Şi Valencia? Şi Extremadura? Şi Murcia?

Ramon Berenguer III, conte de Barcelona (Liber Feudorum Maior).

În Marea Britanie, Scoţia va dori un nou referendum. Dar nici Ţara Galilor nu duce lipsă de istorie şi limbă proprii şi diferite de ale englezilor. Independenţă şi pentru ei? Şi pentru Isle of Man? Ce să mai vorbim despre Irlanda de Nord?

În Corsica există de mult o mişcare de independenţă faţă de Franţa. Dar bretonii, cu limba lor celtică şi identitatea lor recent renăscută, au oare mai multe în comun cu parizienii decât au catalanii cu madrilenii? Francezii n-ar trebui să doarmă liniştiţi dacă apare pe harta Europei ţara nouă a Catalunyei: şi Franţa deţine azi teritorii care au aparţinut Catalunyei istorice. Deci după obţinerea independenţei faţă de Spania, patrioţii catalani se vor uita peste noua graniţă, în Franţa, şi vor nutri visul Catalunyei Mari… Şi ce frumos! Din Franţa se mai pot naşte şi alte multe state: Savoia, Occitania, Provenţa. Sună ca în cărţile de istorie medievală? Poate. Dar nu vă faceţi griji. Fiecare dintre aceste state de fantezie are mişcarea lui separatistă, partidul lui naţionalist, discursul lui justiţiar.

Şi ce mare lucru au în comun sicilienii cu Italia? Sau de ce să-i mai ducă în cârcă italienii bogaţi din nord pe cei mai săraci, din sud? Oare nu ar fi o soluţie independenţa Padaniei, care era fluturată acum câţiva ani? Sau nu ar fi splendid să renască glorioasa Republică a Veneţiei? Sau să apară o Republică Lombardă, o Republică a Sardiniei sau o nouă ţară a Tirolului? Tirol care să smulgă ceva, fireşte, şi de la Austria.

Bavarezii au avut sute de ani statul lor. De ce nu ar scutura azi „jugul” german? Pe trupul obosit al colosului german ar putea răsări atâtea noi ţări cu nume zornăitoare: Lusatia sorbilor, Franconia, Frisia.

Îşi vor aminti pe urmă flamanzii că se simt înjosiţi de apartenenţa la Belgia. Flandra liberă şi Belgia să dispară!

Nici calculaţii elveţieni nu vor scăpa de tăvălugul ţărilor noi. Acolo se va naşte Statul Liber Jura.

Până şi reţinuţii scandinavi se vor înfierbânta. Faroezii se vor sătura de danezi, iar Insulele Faroe vor deveni stat independent. Şi din Finlanda se va desprinde o ţară nouă: Åland.

Harta regiunilor separatiste din Europa.

Mai spre est nici nu intrăm în detalii, fiindcă ne ia ameţeala. În Balcani sau pe teritoriul fostei URSS sunt zeci de teritorii şi de enclave care pot, la o adică, să nască noi state. Unele, precum Republica Crimeea, Kosovo sau Transnistria, fiinţează deja, în mod ilegal, cu acordul şi sprijinul unor mari puteri. Altele, ca Găgăuzia (statul găgăuzilor din Republica Moldova) sau Republica Ilirida (statul albanezilor din Macedonia) îşi aşteaptă rândul.

Iar la noi, în România, unele minţi înfierbântate şi discret finanţate vor fi întotdeauna dispuse să vorbească despre independenţa Ţinutului Secuiesc, a Transilvaniei întregi şi, de ce nu, chiar a unei Moldove mari.

Şi dacă ne uităm spre Rusia, care pare să privească cu simpatie mişcările separatiste din Europa occidentală, n-aş spune că se simte nici ea prea bine. Ne amintim de reprimarea cu brutalitate a la fel de brutalei mişcări de independenţă din Cecenia. Dar şi alte state s-ar putea naşte pe trupul bătrânei Rusii: Tatarstan, Circazia sau chiar Emiratul Caucazian, deocamdată doar o modestă organizaţie teroristă. Dar câte vajnice mişcări naţionale nu şi-au început existenţa ca organizaţii teroriste? Să ne întoarcem către Spania şi să ne amintim de crimele sinistre ale naţionaliştilor basci?

Naţionalismul catalan are temeiurile lui şi trebuie respectat. Atâta timp cât nu ameninţă să facă rău Catalunyei însăşi, Spaniei şi Europei. Catalunya are deja o largă autonomie şi poate avea şi mai multă. Dar cui ar servi o Catalunye independentă, ieşită din Uniunea Europeană, enclavizată? Şi, mai departe, cui ar servi o Europă tot mai fărâmiţată, tot mai măcinată de conflicte interne, tot mai căzută în localism şi provincialism? Nimeni nu opreşte fiecare oraş, fiecare regiune să-şi apere şi să-şi ducă mai departe patrimoniul istoric şi cultural. Dar la ce bună o fărâmiţare, o recădere într-un ev mediu administrativ, acum când Europa, pentru a face faţă marilor competitori globali, trebuie să fie tot mai unită şi mai coerentă în acţiunile ei?

Steagul Catalunyei.

Dincolo de naivităţile istorico-economice ale multor catalani cumsecade, credinţa mea e că dintr-o fărâmiţare a Spaniei (şi a altor state europene) nu vor avea de câştigat, pe termen scurt, decât politicienii demagogi care se pretind naţionalişti generoşi, dar care nu sunt decât nişte arivişti meschini. Iar pe termen lung, nu vor avea de câştigat decât duşmanii Europei, oricare ar fi ei. Aceia care nu-şi doresc ca Europa să poată merge pe picioarele ei, care o vor veşnic dependentă de coloşi aparent binevoitori, dar în esenţă distrugători de libertate şi de identitate.

Nu-mi doresc o ţară nouă a Catalunyei. Dar iubesc Catalunya cea veche, cea mândră, cu tezaurul ei de cultură, de credinţă creştină şi de istorie.

Catalunya triomfant, dar nu singură şi izolată, ci în cadrul Regatului Spaniei şi al unei Europe unite şi puternice. Unite nu doar birocratic, ci prin valorile comune, care vin din adâncurile unei istorii în care nu trebuie să ne întoarcem, dar pe care se cade să o înţelegem şi să o respectăm.

Steagul Regatului Spaniei.

Regele Filip VI al Spaniei.