Atunci când am sărutat mâna Regelui

Plenus annis abiit, plenus honoribus

Grea e despărţirea de oamenii pe care i-ai iubit, pe care i-ai respectat, care au reprezentat modele absolute pentru tine. Cu atât mai adâncă e tristeţea atunci când durerea individuală se înalţă la statutul unei despărţiri colective. Românii se despart de Regele lor, de Unsul lui Dumnezeu care, încărcat de mulţimea anilor şi a onorurilor, a trecut la cele veşnice.

Nu e orice fel de rege acela de care trebuie să ne despărţim. Regele Mihai a fost un Rege mare şi un Rege bun. Rară alăturare. Cărţile de istorie nu-l vor reţine ca pe un monarh care a domnit ani mulţi. Istoria nu i-a dat voie. Mihai I a domnit în total 10 ani: 3 ani ca rege-copil, sub Regenţă, 4 ani pe timp de război, sub autoritatea generalului Ion Antonescu, 3 ani sub apăsarea trupelor sovietice şi a comuniştilor.

Într-o altă istorie, imaginară şi fericită, Regele Mihai, încoronat în 1927, ar fi domnit 90 de ani peste Regatul României. Ar fi avut, astfel, cea mai lungă domnie din istoria umanităţii. Iar noi, supuşii lui, am fi trăit într-o Românie evoluată, nemutilată de comunism şi care nu ar fi fost smulsă brutal din tradiţiile şi din matca firească a evoluţiei ei. Cu toţii, Familie Regală şi oameni de rând, am fi păşit şi am fi respirat cu sfială în zilele din urmă, respectând pregătirea marelui Rege pentru trecerea Dincolo. Am fi plâns apoi împreună, uniţi, decenţi şi demni, plecarea Regelui nostru la Domnul.

Dar nu trăim într-o istorie ideală, ci în realitatea unei Românii mutilate şi batjocorite de comunişti şi de urmaşii lor de azi, pradă încă dezinformărilor, jocurilor murdare ale unor grupuri de influenţă şi structuri de informaţii, pradă sărăciei, lipsei de educaţie şi confuziei valorilor. Şi aşa, avem spasmele de azi, lipsa de măsură şi de decenţă.

Ce va reţine istoria

Dar istoria nu va reţine nici zgomotul de fond, nici zgura, nici zvârcolirile inestetice. Va reţine că Regele Mihai I al României este cel care a salvat, împreună cu mama lui, Regina Elena, vieţile a mii de evrei prigoniţi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Va reţine că Mihai I, tânăr rege în vârstă de doar 22 de ani, nepotul lui Ferdinand Întregitorul, şi-a asumat, la 23 august 1944, actul de mare curaj de a scoate România din alianţa cu Germania nazistă. Regele de 22 de ani l-a sfidat pe Hitler, unul dintre cei mai cruzi criminali din istoria omenirii, punându-şi în pericol propria viaţă, dar contribuind decisiv la prăbuşirea nazismului, la scurtarea războiului şi la salvarea a sute de mii de vieţi.

Va mai reţine istoria că tânărul Rege Mihai a îndrăznit să-l sfideze şi pe celălalt mare criminal al istoriei europene a secolului al XX-lea: pe dictatorul comunist sovietic Stalin. Mihai I s-a opus comunizării României, deşi aliaţii occidentali îl abandonaseră, a declarat o curajoasă grevă regală şi nu a abdicat, la 30 decembrie 1947, decât atunci când a fost şantajat cu uciderea, de către autorităţile controlate de Petru Groza şi de Gheorghiu-Dej, a 1000 de tineri anticomunişti.

Peste decenii, cărţile de istorie vor mai nota că Regele Mihai a rămas un reper pentru rezistenţa anticomunistă din ţară, pentru deţinuţii politici, pentru toţi românii striviţi de dictatura comunistă şi pentru cei aflaţi în exil. Că trenurile pline de averi cu care Regele ar fi plecat din ţară nu au fost decât nişte minciuni sfruntate scornite de securişti şi perpetuate de urmaşii lor, „istorici” sau „comentatori” de după 1989. Nici vorbă de averi şi nici vorbă de puncte slabe care ar fi putut să fie exploatate de comunişti. Ce dovadă poate fi mai edificatoare în acest sens decât dosarul de urmărire al Regelui? Nici măcar securiştii, cu tot zelul lor criminal şi antinaţional, nu au putut găsi în viaţa Regelui fapte sau atitudini pe baza cărora să-l poată denigra. Aşa că au scornit minciuni absurde şi şchioape.

Va mai reţine istoria că Regelui exilat nu i-a fost ruşine să muncească pentru a-şi întreţine familia şi că a fost împiedicat în repetate rânduri să se întoarcă în ţară, după 1989. Şi că atunci când, în cele din urmă, s-a putut reîntâlni cu românii, de Sfintele Paşti, în 1992, a refuzat să folosească forţa uriaşă a sutelor de mii de bucureşteni care îl aclamau entuziaşti, pentru a încerca să preia puterea politică. Mihai I a rezistat tentaţiei şi a rămas până la capăt un monarh pe temeiuri constituţionale. A aşteptat cu o răbdare nesfârşită ca românii să-i redea coroana. Nu în cele din urmă, istoria va reţine că Regele exilat de comunişti şi apoi insultat de liderii republicii „democratice” şi-a slujit ţara, chiar dacă nu a fost rechemat pe tron, în eforturile de revenire în lumea civilizată şi democratică, prin intrarea în NATO şi în Uniunea Europeană.

He was a man of sorrows, and acquainted with grief

Regele Mihai a cunoscut, într-adevăr, ce înseamnă suferinţa. A avut o copilărie extrem de scurtă. La vârsta de 5 ani, în 1927, îşi pierdea bunicul şi devenea rege, pentru că tatăl lui renunţase la tron şi la familia lui pentru un amor tumultuos. Acelaşi tată, devenit Regele Carol al II-lea, îşi va detrona fiul şi îi va alunga mama, pe Regina Elena. Adolescentul Mihai a suferit enorm din cauza absenţei mamei şi din cauza felului în care tatăl lui a aşezat mai mereu poftele personale înaintea interesului ţării.

A urmat apoi suferinţa de a asista la sfâşierea ţării, în 1940, şi de a deveni un rege decorativ, puternic din punct de vedere simbolic, respectat de Armată şi de populaţie, dar neluat în seamă de autoritarul general Antonescu, care nu l-a consultat în privinţa marilor decizii ale României, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

L-a durut pe tânărul rege să-şi vadă apoi ţara căzută sub stăpânirea comuniştilor şi fără vreun sprijin de la aliaţii occidentali tradiţionali. Iar ruptura cea mai dureroasă s-a produs, fireşte, la momentul abdicării. Tânărul de 26 de ani a pierdut atunci tot, aproape tot. Şi-a pierdut ţara, şi-a pierdut poporul, şi-a pierdut coroana. Şi totuşi, nu şi-a pierdut dragostea pentru România şi convingerea că trebuie să o servească până la capăt, chiar şi în exil. Au urmat decenii în care bucuriile aduse de căsătorie, de naşterea celor cinci fiice, apoi de naşterea nepoţilor, de pasiunea pentru mecanică, muzică şi fotografie sau de succesele profesionale nu au putut să aline decât în mică măsură durerea înstrăinării. Într-un fel, securiştii au găsit o metaforă nimerită numindu-l pe Rege, în dosarul de urmărire, „Străinul”. Dar nu pentru ţara lui era Regele un străin, ci oriunde era departe de ea.

Imposibil să ne imaginăm ce a fost în sufletul Regelui atunci când autorităţile României „libere de comunism” l-au fugărit cu armele automate pe autostradă şi l-au împiedicat să se reculeagă la mormintele strămoşilor care construiseră România modernă.

Regele Mihai a cunoscut ce înseamnă suferinţa. Dar nu s-a plâns niciodată.

He was despised and rejected by men

Regele Mihai a fost dispreţuit şi respins. L-au dispreţuit şi l-au respins Hitler, Stalin şi generalul Antonescu, Carol al II-lea, Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker, Ion Iliescu, Petre Roman şi Traian Băsescu, politicieni, ziarişti, intelectuali, nazişti, fascişti, legionari, comunişti, securişti, laşi şi profitori, corupţi şi corupători, chiar rude, prieteni sau „monarhişti”. Acum, după trecerea la cele veşnice a Regelui, şi o dată cu trecerea anilor, va deveni din ce în ce mai limpede că Regele Mihai s-a aflat mereu de partea bună a lucrurilor, în timp ce aceia care l-au dispreţuit sau l-au respins, i-au dorit dispariţia sau nu l-au luat în seamă, l-au insultat sau au perpetuat minciuni despre el, au rătăcit de la calea cea dreaptă.

Pe unii dintre ei, Regele i-a acceptat în preajma lui, cu unii a ajuns chiar să dea mâna. Dar nu din slăbiciune, ci din milă creştină. Şi pentru că Regele Mihai nu a aparţinut doar Familiei Sale. Nici doar românilor anticomunişti, sau românilor regalişti, sau românilor cumsecade. Regele a fost al tuturor românilor. Chiar şi al românilor ticăloşi.

Dar Regele a fost şi iubit. Şi această iubire l-a ajutat să ierte şi să poată să se dăruiască tuturor, cu totală generozitate şi indiferenţă de sine. Această iubire a Reginei-Mamă Elena, a Reginei Maria, a Reginei Ana, sufletul care l-a însoţit şi l-a sprijinit aproape întreaga viaţă, a militarilor căzuţi sub sceptrul lui în cel de-al Doilea Război Mondial, a soldatului înlăcrimat din gara Sinaia, din momentul plecării Regelui în exil, a Elisabetei Rizea, a lui Eugen Ionesco şi a lui Alexandru Paleologu, a milioanelor de români, din toate generaţiile, care i-au rămas loiali şi cărora li s-a dedicat.

Tumneata ochitor

Aproape fiecare familie de români are povestea ei legată de Monarhie şi de Regele Mihai. Străbunicul meu, Nicolae Stănescu, urmaş al vechilor moşneni Bărbuleşti din Poiana-Ialomiţa, a avut o conversaţie cu Regele Carol I, pe când îşi satisfăcea serviciul militar. Conversaţia nu are nimic extraordinar în sine, dar a rămas un titlu de glorie în familia noastră, una care luptase timp de secole pentru voievozii Ţării Româneşti (legenda spune că întemeietorul neamului de moşneni de la Poiana-Ialomiţa ar fi luptat alături de Mihai Vodă Viteazul) şi care, iată, se afla acum în serviciul primului Rege al României. Discuţia dintre Rege şi străbunicul meu a sunat cam aşa (Carol I îşi păstra accentul german):

― Carol I: Tumneata, ochitor?

― Străbunicul: Da, să trăiţi, Majestate!

― Carol I: Câte mitralii aveţi la tun?

― Străbunicul: (spune numărul mitraliilor)

― Carol I: Pun, pun! (adică „Bun, bun”)

Vorbe aparent lipsite de o mare semnificaţie, dar care au fost prima legătură a familiei mele cu Dinastia. Apoi străbunicul a luptat în Primul Război Mondial, la Bucureşti şi pe frontul din Moldova, într-una dintre primele unităţi româneşti de artilerie antiaeriană, sub sceptrul Regelui Ferdinand Întregitorul. Bunicul meu, Mircea Stănescu, a luptat, ca ofiţer, tot în arma Artileriei Antiaeriene, în cel de-al Doilea Război Mondial, de data aceasta sub sceptrul Regelui Mihai. Atât bunicul matern, Mircea Stănescu, cât şi cel patern, Constantin Iorga, ofiţer rezervist rănit de trei ori pe front, au primit de la Regele Mihai Ordinul „Coroana României” în grad de cavaler. Iar Radu C. Mihail, bunicul soţiei mele, ofiţer la Vânătorii de Munte în timpul aceluiaşi război, a fost cavaler al Ordinului militar „Mihai Viteazul”.

Un alt străbunic al meu, Nicolae Costache, a luptat şi el sub sceptrul Regelui Ferdinand şi a fost luat prizonier la Turtucaia. Fiica lui, bunica mea, Alexandrina, îmi povesteşte mereu cu emoţie despre moartea Reginei Maria şi despre doliul pe care şi-l aminteşte. În fine, străbunicul Iordache Iorga a luptat şi el în oastea lui Ferdinand cel Loial, participând la bătălia de la Mărăşeşti.

Doi unchi, urmaşi de boieri moldoveni şi de prinţi fanarioţi, ofiţerul de Cavalerie Dinu Străjescu şi ofiţerul de Marină Paul Străjescu, l-au cunoscut pe Regele Mihai. Unchiul Dinu a făcut parte din Garda Călare.

Alt unchi, urmaş şi el al Bărbuleştilor ialomiţeni, Constantin M. Vasilescu-Doru, şi soţia lui, aristocrata săsoaică Rosa von Kraus (urmaşa directă a lui Thomas von Kraus, ofiţer înnobilat în 1702, de către Împăratul Leopold I al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, pentru faptele de arme din timpul bătăliei antiotomane de la Zenta, din 1697), le-au primit de mai multe ori, la serele lor de flori din Codlea, pe Regina-Mamă Elena şi pe Principesa Ileana. De altfel, serele „C. M. Vasilescu-Doru” din Codlea s-au numărat printre furnizorii Casei Regale, în perioada interbelică.

Dintre rudele prin alianţă mai îndepărtate, figura care leagă cel mai puternic familia noastră de Dinastie este prinţul Petre Mavrogheni, candidat la Domnia Moldovei în 1859, partizan al Unirii Principatelor, ministru al Finanţelor şi al Afacerilor Străine în timpul lui Carol I, ministru plenipotenţiar al României la Constantinopol, Roma şi Viena. El a fost unul dintre bărbaţii politici români pe care Regele Carol I i-a respectat cel mai mult. Iar soţia lui, Olga Mavrogheni născută Catargi, a fost, timp de peste trei decenii, cea mai importantă doamnă de onoare a Reginei Elisabeta Carmen-Sylva.

O întrebare la desert

Dincolo de vechiul ataşament al familiei mele faţă de Dinastie şi de influenţa pe care a avut-o asupra mea intensitatea convingerilor regaliste ale lui Alexandru Paleologu sau ale lui Jean Antonescu, participant la demonstraţia monarhistă şi anticomunistă de la 8 noiembrie 1945, şi ale prietenului Alin Saidac, am avut ocazia, graţie istoricilor de artă Barbu Brezianu şi Radu Ionescu, şi ei vechi regalişti, să devin parte activă a INFORR, asociaţie regalistă discretă, ale cărei contribuţii la reînrădăcinarea Familiei Regale în România au fost apreciate de Regele Mihai. INFORR era animat de loialul Valentin Popescu şi din el făceau parte oameni de cea mai înaltă calitate, precum Viorica Andriţoiu, Sultana Gagea, Petre Culcer sau Sergiu Stelian Iliescu.

Am avut şansa să iau parte la multe evenimente importante din viaţa Familiei Regale: revenirea oficială a Regelui Mihai la Castelul Peleş, în 5 iunie 2008; Nunta de Diamant a Regelui Mihai şi a Reginei Ana, în iunie 2008, când am fost honorary equerry al Principelui Lorenz al Belgiei, Arhiduce de Austria-Este; discursul istoric al Regelui în Parlamentul României, la împlinirea a 90 de ani, în 25 octombrie 2011; inaugurarea Piaţetei Regelui din Bucureşti, în 25 octombrie 2012, când am ţinut un discurs în prezenţa Regelui; aniversări, concerte, dineuri şi primiri regale; participări la redactarea unor cărţi despre istoria Dinastiei române.

Nu pot uita o împrejurare în care Regele a primit în audienţă câţiva membri INFORR, printre care mă aflam. Eram, cred, încă student pe atunci. După ce membrii seniori ai asociaţiei au prezentat ultimele activităţi şi opinii despre realităţile româneşti ale momentului, am avut privilegiul de a fi martorul unuia dintre momentele rare, dar definitorii pentru umorul salvator al Regelui. Participase recent la o masă la care fusese invitat de către Fericitul întru adormire Patriarh Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române. Şi povestea Regele, amuzat: „La desert, îmi spune Patriarhul: «Majestate, ce facem? Ştiţi că la Curtea de Argeş nu mai e loc»…” Adică Regele Mihai şi Regina Ana nu mai aveau loc de îngropăciune în necropola strămoşilor, din vechea catedrală episcopală de la Curtea de Argeş. Şi Regele completează, râzând de-a dreptul: „Auziţi voi, întrebare de desert!” Nici urmă, în această relatare, de îmbufnare, de supărare la adresa Patriarhului sau de sfială în a face referire la propria moarte. Doar o reacţie simplă de râs sănătos, în faţa unei împrejurări destul de puţin protocolare, atât pentru un Rege, cât şi pentru un Patriarh. Reacţia unui creştin inteligent.

Lucrează timpul în favoarea sau împotriva noastră?

Cea mai mare onoare pe care am trăit-o în viaţa mea a fost aceea de primi, din mâna Regelui Mihai, medalia „Regele Mihai I pentru Loialitate”, la 10 Mai 2008. Faptul în sine de a primi o decoraţie regală, la fel ca înaintaşii mei, a fost onorant. Dar cel mai mare privilegiu a fost acela de a putea primi distincţia din chiar mâna Regelui sub sceptrul căruia luptaseră bunicii mei şi sub aura căruia crescusem şi mă formasem.

După ceremonie, Regele a vorbit cu fiecare, iar eu i-am spus că, în urmă cu exact 65 de ani, la 10 mai 1943, bunicul meu, Mircea Stănescu, participase, la Sibiu, ca elev la şcoala militară, la ceremonia în cadrul căreia promoţia anterioară de elevi a depus jurământul ofiţeresc în faţa Majestăţii Sale.

Regele s-a uitat la mine atent şi mi-a spus: „Ce trece vremea…” Eu i-am răspuns, cu avântul tinereţii, ca să zic aşa: „Aşa este. Dar uneori trece şi în favoarea noastră!” Am spus asta gândindu-mă la faptul că, totuşi, prezenţa Regelui în România, după deceniile de comunism, şi reînnodarea cu tradiţia românească erau adevărate miracole. Şi la faptul că Regele era, dincolo de destinul său dramatic, de toate suferinţele pe care le îndurase, un învingător. Nazismul şi comunismul se prăbuşiseră, Hitler, Stalin şi Gheorghiu-Dej fuseseră condamnaţi pentru totdeauna de istorie, iar Regele bunicilor mei era şi Regele meu, la fel de nepătat şi de vertical.

Atunci, Regele a privit undeva, departe, în zare parcă, în depărtarea amintirilor lui, sau poate în adâncurile reflecţiilor lui, nu mâhnit, nici resemnat, ci senin şi îngăduitor faţă de tânărul care îi stătea în acea clipă alături. Şi Regele nu a spus nimic. Dar acea tăcere m-a făcut, de atunci, să reflectez mai mult decât majoritatea cărţilor pe care le-am citit sau a vorbelor înţelepte pe care am avut şansa să le ascult. O tăcere regală care era cel mai elocvent răspuns pregătit la şcoala suferinţei, a demnităţii şi a bunătăţii. Astăzi nu mai sunt deloc sigur că timpul trece vreodată în favoarea noastră. Dar sunt convins că suntem datori să nu ne batem joc de timpul care trece, să nu pregetăm în a încerca să populăm acest timp cu fapte bune şi cu iubire. Şi că nu avem voie să uităm.

Veşnicia unei clipe

În septembrie 1998 aveam 16 ani. Eram deja, de mulţi ani, pasionat de muzica simfonică şi mergeam, în acea toamnă, la mai multe concerte din cadrul celei de-a XIV-a ediţii a Festivalului Internaţional „George Enescu”. Şi cel mai aşteptat concert era cel dirijat de Lordul Yehudi Menuhin. La care urma să participe şi Majestatea Sa Regele Mihai. M-am dus la Sala Palatului cu haină şi cravată, aşa cum se cade chiar şi când nu asistă la concert un Rege.

Încântat de concertul pe care tocmai îl ascultasem, m-am alăturat sutelor de oameni care îl aşteptau pe Rege la ieşire, în foaierul Sălii Palatului. Sute de oameni dornici să-l vadă, să-l atingă, să-i strângă mâna, să-i spună câteva cuvinte.

Îmi amintesc cu limpezime coborârea Regelui spre noi. Era prima dată când îl vedeam de-adevăratelea. Era înconjurat de câţiva politicieni importanţi ai momentului, ale căror nume nici nu ni le mai amintim azi. Erau aşa de mărunţi şi de caraghioşi pe lângă Rege. El cobora cu eleganţă, plutind parcă, iar ei ţopăiau împiedicat. Chipul Regelui era, ca întotdeauna, impenetrabil. Pe chipurile însoţitorilor erau întipărite, în acelaşi timp, admiraţia, stânjeneala, mirarea şi parcă teama la vederea mulţimii care îl aştepta, îl admira şi îl iubea doar pe Rege.

Regele s-a apropiat, mulţimea s-a îmbulzit. Nu aveam absolut nicio şansă să mă apropii. Am urmat mulţimea afară. Regele saluta şi strângea mâini. Mulţimea aplauda şi scanda.

Şi atunci, nu ştiu cum, s-a întâmplat un miracol pentru mine. Nu mă înghesuisem să ajung lângă Rege, eram cumva paralizat de prezenţa lui, paralizat de admiraţie şi de fericire. Şi în toată acea îmbulzeală, dintr-o dată, m-am găsit singur în faţa Regelui. Cu sute de persoane în jur, dar pentru mine emoţia a fost mai mare ca la o audienţă de taină. Mă întâlneam faţă în faţă cu modelul şi idealurile mele, cu un Rege pe care îl veneram, cu un om pe care îl admiram, cu o întreagă istorie ce ne fusese refuzată, cu versiunea neviciată a poporului din care făceam parte, cu păstrătorul unor valori şi al unei identităţi pe care le visam recuperate şi restaurate.

M-am aflat faţă în faţă cu Regele meu. Şi atunci i-am sărutat mâna. Nu mă pregătisem să fac asta şi poate dacă m-ar fi întrebat cineva înainte, i-aş fi spus că aşa ceva nu se face. Şi totuşi, în acea clipă pe care nimeni nu mi-o va putea răpi, gestul mi s-a impus de la sine, ca o reparaţie obligatorie.

Am strâns multe mâini. Unele aspre, altele nevolnice, unele strivitoare, altele evazive, unele constrângătoare, altele neangajante. Strângerea de mână a Regelui nu era nimic din toate acestea. O strângere fermă, dar caldă, învăluitoare, protectoare. O mână de Rege care îşi dorea, parcă, să ocrotească pe fiecare dintre cei pe care-i întâlnea în cale, să ocrotească toată România lui dragă. Şi apoi am văzut chipul Regelui. Puţin mirat şi parcă spunând că nu era nevoie. În acelaşi timp însă, senin şi îngăduitor, plin de dragoste şi împăcat cu mersul vieţii şi al istoriei, care mie îmi dictaseră, în acea clipă, necesitatea gestului.

Celălalt model absolut pentru mine, bunicul Mircea, nu a aprobat neapărat gestul. Deşi lăcrima la auzul imnului „Trăiască Regele”, ca şi fraţii lui, Bogdan şi Vasile, ca şi sora lui Marioara, privea cu mai mult realism decât mine, la vremea respectivă, posibilitatea unei restaurări imediate a Monarhiei în România. Nu credea că Monarhia ar putea salva România, atâta timp cât România nu catadicseşte să încerce să se salveze singură. Şi era probabil prea ataşat de fosta lui carieră de ofiţer al Armatei Regale şi de demnitatea lui bărbătească. Era, doar, urmaş al unui neam de stăpâni de moşii şi de războinici nesupuşi, care nu se cădea să-i sărute mâna nici măcar lui Vodă.

Mihai cel Bun: un Rege din aluat de sfânt

Dar acum, după aproape 20 de ani, sunt şi mai convins că nu am greşit atunci. Că nu m-am umilit sărutând mâna Regelui, ci că m-am înălţat puţin. Am sărutat atunci, de fapt, toate suferinţele de jumătate de secol ale unui Rege alungat şi ale poporului său chinuit.

Pentru că nu trăim într-o istorie şi într-o lume ideale, apar, pe marginea trecerii la cele veşnice a unui mare Rege şi a unui mare Om, zvârcoliri veninoase, comentarii nepotrivite, teorii ridicole, conflicte meschine. Prin moartea lui, lăsând un gol uriaş, bunul nostru Rege parcă mai încearcă o dată să ne ajute, îndemnându-ne ca, privind către felul în care a trăit, să încercăm azi să separăm, în societatea românească şi în vieţile noastre, grâul de neghină.

Nu va fi uşor, dar până la urmă mincinoşii şi bufonii vor obosi. Iar chipul Regelui va rămâne, luminos, ca un îndemn la bună vieţuire. Va rămâne, fireşte, personajul istoric strivitor, a cărui posteritate nu va ţine cont de oamenii mărunţi care încearcă azi să coboare o viaţă exemplară în derizoriu. Timpul va trece, iar legenda Regelui Mihai cel Bun al românilor va rămâne în cartea de istorie atâta timp cât va exista neamul românesc.

Dincolo de personajul istoric va rămâne exemplul de umanitate. Exemplul curajului din momentele esenţiale. Exemplul de vieţuire creştină. Exemplul Regelui care s-a sacrificat mereu pentru poporul lui. Exemplul omului demn, vertical, discret, elocvent prin tăcerile lui. Exemplul de iertare şi de bunătate, de slujire a aproapelui. Exemplul unui Rege plăsmuit din aluat de sfânt.

Iar atunci când ne va fi dor, când vom deznădăjdui, când cântecele înşelătoare ale lumii vor încerca să ne abată de la calea cea dreaptă, când vom uita să fim oneşti, demni, curajoşi, decenţi şi discreţi, când bunătatea ni se va părea o cruce prea greu de dus, vom avea mereu în suflete, ca sprijin şi alinare, exemplul Regelui nostru. De acum, el nu mai aparţine doar familiei sale, doar cărţilor de istorie sau doar acelora care l-au cunoscut nemijlocit. Regele Mihai cel Bun este al tuturor românilor, al tuturor acelora care vor să ducă lupta cea mai grea: aceea de a fi oameni cumsecade şi de a-şi trăi cum se cade vieţile.

Moştenirea Regelui Mihai nu este în primul rând una palpabilă şi efemeră. Nu castelele sau bunurile pe care le lasă în urmă contează. Ci moştenirea morală şi sufletească, o moştenire care va putea fi multiplicată şi transmisă la infinit, fără să poată fi epuizată. În ciuda speranţelor deşarte ale urmaşilor acelora care l-au alungat pe Rege din ţară şi care i-au întârziat revenirea, graţie vieţii exemplare a Regelui Mihai modelul monarhic nu numai că va supravieţui pentru totdeauna în România, dar va deveni din ce în ce mai puternic. Şansa ratată după 1989 va atârna greu pe umerii unor generaţii de „lideri” prea puţin vrednici, care nu au ştiut să-şi iubească ţara, să fie la fel de curajoşi şi de inteligenţi ca acele generaţii care au făcut, acum un veac, România Mare. Prin comparaţie cu icoana luminoasă a Regelui plecat la Domnul, prichindeii de azi vor părea din ce în ce mai nesemnificativi. Iar românii care îşi iubesc ţara şi viitorul, şi care îşi respectă şi se mândresc cu trecutul lor, vor păstra amintirea Regelui lor. Şi poate, într-o zi, îi vor împlini visul.

Şi vor asculta glasul unui simbol regal care le va spune mereu, aşa cum a spus cândva Mântuitorul: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”