În 2025 se împlinesc 150 de ani de la nașterea străbunicului meu, Nicolae (Niculae, Nae) Stănescu, întemeietorul uneia dintre cele mai importante ramuri ale neamului Poenarilor ialomițeni. Nicolae Stănescu s-a născut în satul Poiana din județul Ialomița, pe moșia ancestrală, la 29 martie 1875.
Nicolae Stănescu (1875-1942), portret fotografic, cca. 1910
Era fiul moșneanului Stan Bărbulescu din Poiana (1843-1898) și al Mariei Țențea din Sudiți (1848-1944). Bunicul patern al lui Nicolae Stănescu era Barbu sin Poppa Radu (1788-1888), moșnean de Poiana și Pisculeasca, stăpân de pământ în moșia satului Poiana și în moșia Pisculeasca. Împreună cu soția lui, Ilinca, Barbu sin Poppa Radu ridicase la Poiana, în 1868, o frumoasă cruce de pomenire în care își evoca rudele și strămoșii, ca urmaș al vechiului neam de moșneni și de boieri Poenari din Ialomița, descendenții lui Barbu Roșul din secolul al XVI-lea, ctitorii Bisericii de lemn „Sfântul Nicolae” din Poiana (strămutată la Slobozia) și ai Bisericii Târcă-Vitan din București, neam cu ramuri precum Poenaru-Bordea, Poenaru-Iatan și Bărbulescu-Stănescu.
Crucea de pomenire ridicată de Barbu sin Poppa Radu și de soția lui Ilinca, 1868, Poiana, jud. Ialomița
Mama lui Nicolae Stănescu, Maria Țențea, era rudă apropiată cu locotenent-colonelul Constantin Țențea (1884-1963), ajutor de primar al orașului Brăila în 1937-1938.
Nicolae Stănescu a fost botezat în data de 3 aprilie 1875, la Biserica moșnenească „Sfântul Nicolae” din Poiana, avându-l ca naș pe Nae Dumitrescu.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, Nicolae Stănescu a plecat de pe moșia strămoșească și s-a stabilit la București, unde inițial a lucrat în comerț, după care s-a angajat ca funcționar la Societatea de Tramvaie București.
La 6 septembrie 1912 s-a căsătorit cu Ecaterina Matei Sandu (1883-1961), împreună cu care a avut 6 copii: Teodor, Nicolae, Maria, Vasile, Bogdan și Mircea (bunicul meu matern).
Ecaterina Stănescu n. Matei Sandu (1883-1961), portret fotografic, cca. 1910
Nicolae Stănescu cu familia, în perioada Primului Război Mondial
Serviciul militar și l-a satisfăcut la o unitate de artilerie antiaeriană, iar în familie s-a păstrat amintirea unui dialog pe care Nicolae Stănescu a avut șansa să-l poarte cu Regele Carol I, în timpul unei inspecții (transcrierea păstrează accentul german al lui Carol I):
Carol I: Tumneata, ochitor? (adică: Dumneata, ochitor?)
Nicolae Stănescu: Da, să trăiţi, Majestate!
Carol I: Câte mitralii aveţi la tun?
Nicolae Stănescu: (spune numărul mitraliilor)
Carol I: Pun, pun! (adică: Bun, bun!)
În timpul Primului Război Mondial, a fost concentrat și a luptat în cadrul Regimentului de Artilerie Antiaeriană. La București a tras împotriva dirijabilelor germane, se spune chiar că primul tun românesc care a tras asupra unui zepelin a fost cel comandat de Nicolae Stănescu. După ocuparea capitalei de către forțele Puterilor Centrale, s-a retras cu armata română în Moldova și a continuat lupta acolo. Se păstrează în familie Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1918, primită de sergentul Nicolae Stănescu, contingent 1897, de la Regele Ferdinand I al României, în 1921.
Frații Nicolae Stănescu și Costache Bărbulescu, pe front în Moldova, 1917, Primul Război Mondial
În 1930, Nicolae Stănescu a ridicat casa de familie din str. Filofteia Gheorghiu, nr. 38, în valoare de 270.000 de lei.
Casa familiei Stănescu din str. Filofteia Gheorghiu, nr. 38, București, anii 1930
Copiii și nepoții au păstrat amintirea unui om în același timp muncitor și riguros, iubitor de onoare, de cinste și de învățătură, dar și foarte grijuliu cu copiii lui și înzestrat cu simțul umorului. Un om care s-a jertfit pentru patria și pentru familia lui. Avea curaj și avea bun-simț, era un om cumsecade și înțelept, dar rigid în apărarea valorilor în care credea. Spre deosebire de mulți contemporani ai lui, a avut luciditatea de a-i detesta, în perioada interbelică, și pe Hitler, și pe Mussolini, și pe Stalin. Moșneanul iubitor de libertate nu putea fi sedus de utopiile extremiste. Fiica lui, Maria, povestea că Nicolae Stănescu era și un foarte talentat povestitor. Pe frontul Primului Război Mondial, în nopțile de încordare și de așteptare a luptelor, lângă foc, se adunau în jurul lui, ca să-l asculte, și soldații, și ofițerii.
Familia Stănescu, București, 1919
Familia Stănescu, București, sfârșitul anilor 1920
Nicolae Stănescu s-a stins din viață la 19 martie 1942, în casa lui din București, și este înmormântat la Cimitirul Bellu.
Printre urmașii lui, răspândiți azi în România, Luxemburg, Germania, Canada, Statele Unite ale Americii, s-au numărat și se numără combatanți în cel de-al Doilea Război Mondial, deținuți politici în timpul regimului comunist, cavaleri ai Ordinelor Coroana României și Virtutea Militară, laureați ai Premiului de Stat, doctori în științe, comandanți de regiment, ofițeri de carieră, profesori, ingineri, psihologi, medici, economiști, informaticieni, cercetători, istorici, scriitori, oameni de afaceri.
S-au păstrat de la Nicolae Stănescu câteva cărți poștale trimise acasă de pe frontul din Moldova al Primului Război Mondial, în martie-aprilie 1918, dar și câteva cărți poștale trimise de la București, în toamna lui 1941, fiului său, Bogdan Stănescu, aflat pe frontul de est al celui de-al Doilea Război Mondial, ca ofițer de carieră.
În 25 martie 1918, Nicolae Stănescu îi scria soției lui, de pe frontul Primului Război Mondial:
„Scumpa mea soție, află prin aceasta că eu mă aflu bine, sănătos, împreună cu toți frații și cumnatul Mirică. Despre voi nu am nicio știre, deși am încercat în toate chipurile. Cred că acum, după atâta timp de despărțire, vom avea norocul să ne vedem cât de curând”.
Amintirea lui Nicolae Stănescu merge mai departe, prin urmașii, faptele și modelul uman pe care ni le-a oferit!
Semnătura lui Nicolae Stănescu