Nicolae Stănescu (1875-1942), portret fotografic, cca. 1910

Era fiul moșneanului Stan Bărbulescu din Poiana (1843-1898) și al Mariei Țențea din Sudiți (1848-1944). Bunicul patern al lui Nicolae Stănescu era Barbu sin Poppa Radu (1788-1888), moșnean de Poiana și Pisculeasca, stăpân de pământ în moșia satului Poiana și în moșia Pisculeasca. Împreună cu soția lui, Ilinca, Barbu sin Poppa Radu ridicase la Poiana, în 1868, o frumoasă cruce de pomenire în care își evoca rudele și strămoșii, ca urmaș al vechiului neam de moșneni și de boieri Poenari din Ialomița, descendenții lui Barbu Roșul din secolul al XVI-lea, ctitorii Bisericii de lemn „Sfântul Nicolae” din Poiana (strămutată la Slobozia) și ai Bisericii Târcă-Vitan din București, neam cu ramuri precum Poenaru-Bordea, Poenaru-Iatan și Bărbulescu-Stănescu.

Crucea de pomenire ridicată de Barbu sin Poppa Radu și de soția lui Ilinca, 1868, Poiana, jud. Ialomița

Mama lui Nicolae Stănescu, Maria Țențea, era rudă apropiată cu locotenent-colonelul Constantin Țențea (1884-1963), ajutor de primar al orașului Brăila în 1937-1938.

Nicolae Stănescu a fost botezat în data de 3 aprilie 1875, la Biserica moșnenească „Sfântul Nicolae” din Poiana, avându-l ca naș pe Nae Dumitrescu.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, Nicolae Stănescu a plecat de pe moșia strămoșească și s-a stabilit la București, unde inițial a lucrat în comerț, după care s-a angajat ca funcționar la Societatea de Tramvaie București.

La 6 septembrie 1912 s-a căsătorit cu Ecaterina Matei Sandu (1883-1961), împreună cu care a avut 6 copii: Teodor, Nicolae, Maria, Vasile, Bogdan și Mircea (bunicul meu matern).

Ecaterina Stănescu n. Matei Sandu (1883-1961), portret fotografic, cca. 1910

Nicolae Stănescu cu familia, în perioada Primului Război Mondial

Serviciul militar și l-a satisfăcut la o unitate de artilerie antiaeriană, iar în familie s-a păstrat amintirea unui dialog pe care Nicolae Stănescu a avut șansa să-l poarte cu Regele Carol I, în timpul unei inspecții (transcrierea păstrează accentul german al lui Carol I):

Carol I: Tumneata, ochitor? (adică: Dumneata, ochitor?)

Nicolae Stănescu: Da, să trăiţi, Majestate!

Carol I: Câte mitralii aveţi la tun?

Nicolae Stănescu: (spune numărul mitraliilor)

Carol I: Pun, pun! (adică: Bun, bun!)

În timpul Primului Război Mondial, a fost concentrat și a luptat în cadrul Regimentului de Artilerie Antiaeriană. La București a tras împotriva dirijabilelor germane, se spune chiar că primul tun românesc care a tras asupra unui zepelin a fost cel comandat de Nicolae Stănescu. După ocuparea capitalei de către forțele Puterilor Centrale, s-a retras cu armata română în Moldova și a continuat lupta acolo. Se păstrează în familie Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1918, primită de sergentul Nicolae Stănescu, contingent 1897, de la Regele Ferdinand I al României, în 1921.

Frații Nicolae Stănescu și Costache Bărbulescu, pe front în Moldova, 1917, Primul Război Mondial

În 1930, Nicolae Stănescu a ridicat casa de familie din str. Filofteia Gheorghiu, nr. 38, în valoare de 270.000 de lei.

Casa familiei Stănescu din str. Filofteia Gheorghiu, nr. 38, București, anii 1930

Copiii și nepoții au păstrat amintirea unui om în același timp muncitor și riguros, iubitor de onoare, de cinste și de învățătură, dar și foarte grijuliu cu copiii lui și înzestrat cu simțul umorului. Un om care s-a jertfit pentru patria și pentru familia lui. Avea curaj și avea bun-simț, era un om cumsecade și înțelept, dar rigid în apărarea valorilor în care credea. Spre deosebire de mulți contemporani ai lui, a avut luciditatea de a-i detesta, în perioada interbelică, și pe Hitler, și pe Mussolini, și pe Stalin. Moșneanul iubitor de libertate nu putea fi sedus de utopiile extremiste. Fiica lui, Maria, povestea că Nicolae Stănescu era și un foarte talentat povestitor. Pe frontul Primului Război Mondial, în nopțile de încordare și de așteptare a luptelor, lângă foc, se adunau în jurul lui, ca să-l asculte, și soldații, și ofițerii.

Familia Stănescu, București, 1919

Familia Stănescu, București, sfârșitul anilor 1920

Nicolae Stănescu s-a stins din viață la 19 martie 1942, în casa lui din București, și este înmormântat la Cimitirul Bellu.

Printre urmașii lui, răspândiți azi în România, Luxemburg, Germania, Canada, Statele Unite ale Americii, s-au numărat și se numără combatanți în cel de-al Doilea Război Mondial, deținuți politici în timpul regimului comunist, cavaleri ai Ordinelor Coroana României și Virtutea Militară, laureați ai Premiului de Stat, doctori în științe, comandanți de regiment, ofițeri de carieră, profesori, ingineri, psihologi, medici, economiști, informaticieni, cercetători, istorici, scriitori, oameni de afaceri.

S-au păstrat de la Nicolae Stănescu câteva cărți poștale trimise acasă de pe frontul din Moldova al Primului Război Mondial, în martie-aprilie 1918, dar și câteva cărți poștale trimise de la București, în toamna lui 1941, fiului său, Bogdan Stănescu, aflat pe frontul de est al celui de-al Doilea Război Mondial, ca ofițer de carieră.

În 25 martie 1918, Nicolae Stănescu îi scria soției lui, de pe frontul Primului Război Mondial:

„Scumpa mea soție, află prin aceasta că eu mă aflu bine, sănătos, împreună cu toți frații și cumnatul Mirică. Despre voi nu am nicio știre, deși am încercat în toate chipurile. Cred că acum, după atâta timp de despărțire, vom avea norocul să ne vedem cât de curând”.

Amintirea lui Nicolae Stănescu merge mai departe, prin urmașii, faptele și modelul uman pe care ni le-a oferit!

Semnătura lui Nicolae Stănescu

Amintirea, modelul şi faptele lui Mircea Stănescu merg mai departe prin urmaşii lui şi prin toţi oamenii pe care i-a inspirat, pe care i-a format şi cărora le-a făcut bine. Pentru mine, Buniţu rămâne o amintire vie şi o prezenţă sufletească de fiecare zi, pe care mă sprijin şi cu ajutorul căreia încerc să construiesc mai departe.

Mircea Stănescu a fost ofițer de carieră ajuns la gradul de colonel în rezervă și inginer energetician. S-a născut la 9 martie 1923, în București, ca descendent al unui vechi neam de moșneni din Poiana-Ialomița, atestați în secolul al XVI-lea, înrudiți cu boierii Poenaru-Bordea. A fost fiul lui Nicolae Stănescu (1875-1942; funcționar S.T.B., combatant în Primul Război Mondial) și al Ecaterinei Matei Sandu (1883-1961).

Mircea Stănescu, elev la Liceul “Matei Basarab” din București

A urmat clasele primare la Școala nr. 24 de băieți „Cuza Vodă” și și-a continuat studiile la Liceul „Matei Basarab” din Bucureşti (1934-1942). S-a distins la materiile preferate, matematicile și fizica, a fost un polisportiv (a făcut atletism, a jucat fotbal, oină și a avut rezultate remarcabile). În același timp, a citit mult, a scris poezii, a pictat, a cântat în corul școlii, a frecventat spectacole de teatru și de operă și a meditat elevi mai mici, mai ales la matematică.

Mircea Stănescu, elev de liceu

Deși ar fi putut urma Politehnica sau Medicina, a ales cariera militară, urmând Școala de Ofițeri de Artilerie Antiaeriană din București (1942-1944) și devenind ofițer de carieră al Armatei Regale, în arma Artileriei Antiaeriene. A luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, pe Frontul de Vest, în cadrul Regimentelor 2 și 6 Artilerie Antiaeriană. Pe front, a urmat în România traseul: Cluj – Șimleu Silvaniei – Baia Mare – Satu-Mare – Oradea Mare. A intrat apoi în Ungaria: Turkeve – Miskolc. Regimentul a pătruns în continuare în Cehoslovacia: Lucenec – Zvolen – Piestany (Mircea Stănescu a îndurat un frig cumplit în Munții Tatra și a stat zece zile nemâncat).

Mircea Stănescu, tânăr ofițer al Armatei Regale

Mircea Stănescu, sus, al doilea din dreapta, cu ostașii din subordine, 1944

A fost Cavaler al Ordinului Coroana României cu Spade și Panglică de Virtute Militară și a mai fost decorat cu Ordinul Meritul Militar clasa I, Ordinul Steaua R.P.R. și Medalia sovietică Victoria asupra Germaniei în Marele Război Patriotic 1941-1945. După război a ajuns comandant de regiment la Strejnicu (jud. Prahova), înainte de a fi înlăturat din armată în timpul represiunii comuniste.

Mircea Stănescu, în centru, cu fular alb, comandant de secție în cadrul Artileriei Antiaeriene

În viața civilă a lucrat ca metrolog, ca proiectant la Întreprinderea pentru Raţionalizarea şi Modernizarea Instalațiilor Energetice (IRME) și la Institutul de Cercetări și Modernizări Energetice (ICEMENERG). A urmat, câțiva ani mai târziu, cursurile Politehnicii și a devenit un apreciat inginer energetician, expert și șef de birou în cadrul Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie (CNST), cu importante contribuții la dezvoltarea capacității de producție energetică a României (printre altele, a făcut parte din delegații trimise de statul român în Elveția și Grecia).

Mircea Stănescu, proiectant în cadrul IRME, 1967

Mircea Stănescu, al doilea din dreapta, inginer energetician la CNST, 31 decembrie 1975. Alături de Ioan Severin, Nistor Stroescu și Ion Echim

În ultimii ani ai vieții a scris o serie de amintiri despre viața lui în România interbelică, text pe care urmează să-l public în anii care vin.

A fost căsătorit cu Alexandrina Costache (1932-2021), descendenta unei familii burgheze din Ploiești, împreună cu care a avut două fiice, inginerul Rodica Copoț și psihologul Lucia Iorga.

A trecut la cele veșnice la 30 august 2000, în București şi este înmormântat la Cimitirul Bellu, Fig. 120, locul 99.

Alexandrina și Mircea Stănescu, la căsătorie

Mircea Stănescu, împreună cu cele două fiice ale lui, Rodica și Lucia, Cazinoul din Sinaia, 8 iunie 1958.

Mama mea, Lucia Iorga, a fost timp de peste 20 de ani unul dintre cei mai apreciați psihologi din cadrul Ministerului Apărării Naționale, contribuind la pregătirea psihologică a mii de militari români pentru plecarea în teatrele de operații. A contribuit în mod decisiv la dezvoltarea psihologiei militare în România, fiind decorată cu Ordinul Virtutea Militară în grad de Cavaler. A fost, de asemenea, unul dintre cei mai importanți specialiști români în domeniul psihologiei religiei.

Cimitirul „Șerban Vodă – Bellu” din București, deschis în 1858, este cel mai important cimitir istoric din România, membru al Association of Significant Cemeteries in Europe și al European Cemeteries Route. Are o mare concentrare de monumente de arhitectură și de sculptură. Un număr impresionant de personalități ale României își au locul de veci în Cimitirul Bellu: scriitori, artiști, oameni de știință, academicieni, clerici, militari, figuri istorice, oameni politici, familii aristocratice.

Marți, 29 noiembrie 2022, am luat parte, la invitația directorului Ionel Meiroșu, la ceremoniile dedicate aniversării celor 150 de ani de existență a uneia dintre cele mai vechi și mai prestigioase instituții de învățământ din județul Buzău, Școala Gimnazială „Vasile Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat. Au fost dezvelite un bust al fondatorului, Vasile Cristoforeanu (1859-1896), primar al orașului Râmnicu Sărat, și o placă comemorativă dedicată foștilor directori ai școlii. La festivități au luat parte: Daniel Țiclea, prefectul județului Buzău; Sorin Valentin Cîrjan, primarul orașului Râmnicu Sărat; senatorul Vlad Pufu; Părintele Cristian Asănache, protopopul de Râmnicu Sărat; foști directori, profesori și elevi, actuale cadre didactice ale gimnaziului.

Constantin Iorga, bunicul meu patern, a fost director adjunct al actualei Școli Gimnaziale „Vasile Cristoforeanu”, în perioada 1969-1975. Am fost bucuros să spun câteva cuvinte despre el, despre felul în care s-a dedicat educației și elevilor, și să îi regăsesc numele pe placa comemorativă așezată la intrarea în școală.

M-am bucurat și că portretul bunicului, pe care l-am dăruit școlii, a fost așezat în apropierea Sălii de Festivități și a Cabinetului de Informatică.

Am întâlnit, la festivitatea din 29 noiembrie 2022, foști colegi de catedră ai bunicului, iar două dintre doamnele profesoare au avut bunătatea de a-mi trimite câteva amintiri despre el, pe care le redau mai jos:

Prof. Aurora Violeta Şraer (născută Rizea), fostă directoare a actualei Școli Gimnaziale „Vasile Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat, în perioada 1970-1972:

„De curând, Şcoala Generală „Vasile Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat a aniversat 150 de ani de existenţă. Ca fostă elevă şi mai apoi ca profesoară a acestei şcoli, m-am bucurat de revederea unora dintre foştii mei colegi şi mi-am amintit cu multă plăcere de alţii care astăzi nu mai sunt printre noi. Dintre aceştia, evoc cu o caldă aducere aminte pe profesorul Costel Iorga, pe care l-am cunoscut bine şi cu care am colaborat la conducerea acestei şcoli, domnia sa fiind atunci director adjunct. Mi-l amintesc ca pe un om nu prea înalt, brunet, cu o figură blajină şi cu ochi cercetători pe faţa sa mai mereu zâmbitoare. Când l-am cunoscut, domnia sa era în deplinătatea vârstei mature şi avea multă experienţă la catedră. Fusese mulţi ani director la şcoala din satul Coţatcu, comuna Podgoria, apoi la şcoala noastră, pe care a condus-o fie ca director adjunct, fie ca director plin.

Atunci când, acum jumătate de veac, mi s-a propus conducerea acestei şcoli – şcoală mare, cu 32 de clase, peste o mie de elevi şi multe cadre didactice –, am ezitat să accept, temându-mă că nu voi fi la înălţimea sarcinilor pe care le incumbă conducerea unei asemenea şcoli, dar inspectorul general m-a încurajat, spunându-mi să nu mă tem, că voi avea un sprijin puternic în persoana directorului adjunct, domnul Costel Iorga. Şi aşa a şi fost. Bineînţeles că într-o şcoală aşa de mare apăreau uneori probleme mai dificile iar eu, ca o tânără mai temperamentală şi mai puţin experimentată, eram tentată să reacţionez mai emotiv; dar domnul Iorga, om cu mult echilibru, ştia să-mi tempereze reacţiile cu sfaturi înţelepte, pentru a lua cele mai bune măsuri în situaţiile respective. Dânsul avea o mare stăpânire de sine şi nu l-am văzut niciodată reacţionând impulsiv. Ştia să-şi domine emoţiile şi să acţioneze cu multă cumpătare ca să aplaneze conflictele şi să instaureze un climat de înţelegere şi respect între colegi.

Iubea şcoala, elevii, şi ca profesor de istorie le insufla acestora dorinţa de a cunoaşte şi de a preţui valorile acestui neam, momentele lui de glorie şi personalităţile care i-au marcat existenţa. Aceeaşi dragoste le-a insuflat-o şi celor doi fii ai săi şi nepotului său, distinsul istoric Filip Iorga. Sobru, cumpănit la vorbă, calm, cu gesturi măsurate, dumnealui mi-a rămas în minte ca un simbol al pedagogului de prestigiu care cu modestie, blândeţe şi căldură a instruit şi modelat personalitatea atâtor generaţii de elevi. Toţi cei care l-am cunoscut pe domnul profesor Costel Iorga îi păstrăm cu drag amintirea, preţuindu-l ca pe un merituos dascăl şi ca pe un om deosebit.”

Prof. Marcela Marin:

„Îmi aduc aminte cu mare drag de d-l profesor Iorga Constantin…

Era perioada premergătoare încheierii activității sale didactice. Într-un Consiliu Profesoral a susținut o adevărată pledoarie în favoarea muncii învățătorului. Cunoștea bine misiunea acestui truditor pe glia educației, deoarece a fost la bază învățător. A subliniat că învățătorul este primul om care îl familiarizează pe copil cu școala, instituția care dă formă personalității umane. Este cel care ajută copilul să mânuiască un instrument de scris, este cel care scrie cu mânuța încordată a copilului primele semne grafice! Și cât e de greu să conduci o mână care se împotrivește parcă. Este inerția mușchilor mici ai mânuței școlarului, neobișnuiți să facă mișcări fine, mai scurte, mai lungi… Începutul  este greu: copilul trebuie învățat cum să comunice cu învățătorul, cu ceilalți copii, cu adulții. În primele zile este familiarizat cu mediul școlar: clasa, curtea școlii, holurile, alte spații necesare a fi folosite! Este lămurit că aparține unui grup, clasa de elevi, are un șef, învățătorul, nu este singur, chiar dacă mama, tata nu sunt cu el. Este frumos că uneori apelativul pentru învățător variază între mama, tata, tanti, doamna… Treptat se realizează o punte între fiecare copil și învățător. Ceea ce este extrem de greu de realizat este să câștigi încrederea copilului. Aceasta este marea artă a unui învățător valoros. Dacă ai atins inima unui copil, ai rezolvat totul: va merge cu tine oriunde pe calea cunoașterii. D-l profesor Iorga ne-a învățat că aici trebuie să ajungem, la inima copilului! Dacă acum, în primele clase, câștigi încrederea și iubirea copilului, l-ai câștigat pentru totdeauna. Altă subliniere a fost cea legată de ceilalți profesori. Dacă un învățător își face treaba cu multă pricepere, pentru ceilalți profesori, de la gimnaziu, munca este o joacă. La gimnaziu copilul vine cu instrumente solide pentru învățare: cititul, scrisul, socotitul, tehnici de învățare… Vedeți de ce este important un învățător? De ce trebuie respectat și apreciat?

A fost cea mai frumoasă apreciere din partea unui coleg cu mare experiență didactică! A fost și singura! Nimeni, niciodată, nu a spus ceva frumos despre munca învățătorului! De ce este valoroasă pentru mine aprecierea d-lui profesor Iorga? Pentru că a punctat, într-un cadru organizat, ce înseamnă a fi învățător, mai ales că mulți profesori îi tratau pe învățători ca pe niște inferiori ai lor, fără studii superioare! Timpul m-a ajutat să muncesc și să obțin nu o diplomă de licență, ci două, și una de master (scuzați-mi lipsa de modestie!). La catedră am lucrat și după licență, așa cum am învățat la Liceul Pedagogic, la practica pedagogică, și din propria experiență, cu seriozitate, cu pasiune și cu dragoste pentru copii, îmbinând învățarea cu jocul!

Cu d-l profesor Iorga mă întâlneam cu plăcere și după ce s-a pensionat! Ne regăseam în părculețul de la piață! Mă sfătuia să trăim în tihnă, mai calculați, mai răbdători, să dăm timpului timp!

Mi-era drag să revăd chipul unui DOMN TRANDAFIR autohton: blând, calm, calculat, răspândind pace, bunătate și împăcare în jur!

Păstrez vie amintire și recunoștință celui care ne-a convins că noi, învățătorii, suntem importanți în viața copiilor cu care lucrăm!

Nu este lipsit de importanță: îi semănați la chip! Cred că și la suflet! Nu am argumente, dar răspândiți aceeași liniște și căldură! Dumnezeu să vă binecuvânteze și să continuați urcușul pe calea cunoașterii și în munca dumneavoastră cu harul divin al marilor DASCĂLI!

Cu sinceritate, stimă și prețuire pentru omul care prețuiește izvorul, rădăcina, strămoșii!”

Bunicul meu, profesorul Constantin (Costel) Iorga, s-a născut la 27 iulie 1921 (declarat la 4 august 1921), în satul Coţatcu, comuna Jideni, judeţul Râmnicu-Sărat (actualmente comuna Podgoria, judeţul Buzău) şi a trecut la cele veşnice la 25 iulie 2015, în Bucureşti.

Tatăl lui a fost Iordache Iorga (1895-1949), primar P.N.L. al satului Coţatcu şi constructor al sediului primăriei, picher. A luptat în Primul Război Mondial, pe frontul din Moldova, la Mărăşeşti. Iordache Iorga a fost primul născut al lui Ion Iorga (1870-1946), ajutor de primar în comuna Jideni, şi nepotul lui Niţu Iorga (cca. 1835 – cca. 1890), luptător în Războiul de Independenţă.

Mama bunicului a fost Aneta Popescu (1894-1967). Prin ea, Constantin Iorga era descendentul direct al Preotului Ene Referendaru, născut în 1831, la Ghergheasa, ctitorul Bisericii de lemn din satul Oratia, comuna Jideni, județul Râmnicu-Sărat (actualmente comuna Podgoria, jud. Buzău).

Constantin Iorga a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, cu gradul de sublocotenent, ca ofiţer de rezervă, comandant de pluton în Regimentul 1 Vânători Pitești. A urmat Şcoala de Ofiţeri de Rezervă de Infanterie, în perioada 1942-1944. A luptat pe Frontul de Est (aprilie 1944, în Moldova) şi pe Frontul de Vest (în Ungaria şi Cehoslovacia).

A fost rănit de trei ori (29 aprilie 1944, Dealul Copoului, Iași; 8 noiembrie 1944, satul Mezözombor, Ungaria; 28 ianuarie 1945, Munții Tatra, Cehoslovacia).

Decorat cu Ordinul „Coroana României” cu Spade şi Panglică de Virtute Militară şi Frunze de Stejar, în grad de Cavaler, clasa a V-a. A mai primit Ordinul Steaua R.P.R., clasa a V-a, Medalia Victoria (U.R.S.S.), Medalia Eliberarea de sub jugul fascist, Crucea comemorativă a celui de-al Doilea Război Mondial.

Absolvent al Şcolii Normale de Învăţători „Carol I” din Câmpulung Muscel. În iunie 1942 a devenit învăţător. Ulterior, a urmat cursuri speciale de pregătire la Institutul de Perfecţionare a Cadrelor Didactice din Bucureşti şi a devenit, în august 1962, profesor de istorie, geografie şi constituţie, cu dreptul de a preda la clasele V-VIII.

A funcţionat ca învăţător, profesor de istorie şi director de şcoli timp de 36 de ani.

A fost învăţător la: Şcoala elementară din comuna Coroteni – jud. Vrancea (1945-1947), Şcoala de 4 ani din Tigoiu (1949-1950, 1958-1968), Şcoala de 7 ani din comuna Coţatcu (1950-1958). La Coțatcu a avut o contribuție esențială la construirea localului școlii. Pe placa comemorativă de la intrarea în Școala Gimnazială Coțatcu, este menționat ca Director al școlii din Coțatcu, în perioada 1959-1967.

A fost profesor de istorie la Şcoala Generală Nr. 5 din municipiul Râmnicu Sărat (actuala Şcoală Gimnazială „Vasile Cristoforeanu”), în perioada 1970-1981.

A fost Director adjunct al Şcolii Generale Nr. 5 din municipiul Râmnicu Sărat (actuala Şcoală Gimnazială „Vasile Cristoforeanu”), în perioada 1969-1975.

A fost Director la: Şcoala de 7 ani din comuna Rona de Jos – jud. Maramureş (1947-1949), Şcoala Generală Nr. 1 din comuna Râmnicelu – jud. Buzău (1968-1969), Şcoala Generală Nr. 2 din municipiul Râmnicu Sărat (1975-1980).

A fost căsătorit cu educatoarea şi învăţătoarea Anişoara Petrescu (1925-1991), fiica notarului Gheorghe Petrescu, şi a avut doi fii, Emil Iorga şi Victor Iorga (tatăl meu).

În afara activităţii didactice, bunicul meu era un pasionat apicultor, viticultor şi vânător, avea o colecție de numismatică, citea mult şi era un talentat povestitor.

A avut de suferit din cauza regimului comunist: terenurile, via şi pădurea familiei din satul Coţatcu au fost confiscate în cadrul campaniei de colectivizare a agriculturii. Mai târziu, în anii 1980, casa pe care şi-o cumpărase în Râmnicu Sărat a fost demolată în cadrul campaniei ceauşiste de sistematizare.

Școala Gimnazială „Vasile Cristoforeanu” a fost înființată în anul 1872, sub numele de Școala Primară de Băieți Nr. 2, și a funcționat la începuturi în Casa Domnească a fostei mănăstiri brâncovenești din Râmnicu Sărat. Primul director al școlii a fost Iacob D. Pella, din familia care avea să-l dea pe faimosul jurist și diplomat Vespasian Pella. Unul dintre primii profesori ai școlii a fost Ion Parhon, tatăl medicului și academicianului Constantin I. Parhon, șef al statului român în perioada 1948-1952. Actualul local al școlii a fost edificat în 1894-1895, în timpul mandatului de primar al lui Vasile Cristoforeanu.

Anul acesta, Premiul „Psiholog Doctor Lucia Iorga” a fost acordat vineri, 14 octombrie, la ora 15.00, la Cercul Militar Național din București, în cadrul Conferinței naționale militare de științe comportamentale, cu participare internațională (13-14 octombrie 2022), cu tema „Suportul psihologic în situații de criză. Riscuri și oportunități”. Ceremonia de decernare a cuprins un discurs al Col. dr. Vasile Marineanu, șeful CNMPSC și vechi colaborator al Mamei mele, o evocare a Mamei făcută de mine și premierea propriu-zisă. Lucrarea premiată se numește „Intoleranța la incertitudine și starea psihologică de bine: mediere de către reziliență, frica de COVID-19, indicatorii sănătății mintale și satisfacția cu viața” și este semnată de psihologii Carmen Șurariu, doctorand în Marea Britanie, și Loredana-Cristina Cioranu, expert în cadrul CNMPSC, care a și ridicat premiul. La ceremonie a participat și inginerul Rodica Copoț, sora Luciei Iorga.

Psih. Dr. Lucia Iorga (27 iunie 1955-4 aprilie 2021) a fost, timp de peste 20 de ani, unul dintre cei mai apreciați psihologi din cadrul Ministerului Apărării Naționale, contribuind la pregătirea psihologică a mii de militari români pentru plecarea în teatrele de operații. A contribuit în mod decisiv la dezvoltarea psihologiei militare în România, fiind decorată cu Ordinul Virtutea Militară în grad de Cavaler. A fost, de asemenea, unul dintre cei mai importanți specialiști români în domeniul psihologiei religiei.

Lucia Iorga s-a născut la Ploiești, ca urmașă a vechiului neam al moșnenilor Bărbulești din Poiana-Ialomița, atestat în secolul al XVI-lea, descendentă directă a preotului Radu din secolul al XVIII-lea și a lui Barbu Poppa Radu, moșnean de Poiana și Pisculeasca (1788-1888). A fost fiica col. (r) ing. Mircea Stănescu (1923-2000), ofițer de carieră în arma Artileriei Antiaeriene, care a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, a fost cavaler al Ordinului Coroana României și comandant de regiment, înainte de a fi înlăturat din armată în timpul represiunii comuniste, și a Alexandrinei Costache (1932-2021).

Lucia Iorga a absolvit Liceul Teoretic „Dimitrie Cantemir” din București, în 1974, și Facultatea de Filosofie-Istorie a Universității din București, specializarea Psihologie, în 1978, cu lucrarea de diplomă Contribuții la elaborarea profesiogramei meseriei de electrician PRAM. A lucrat ca profesor defectolog, a fost cercetător științific în cadrul Institutului de Științe ale Educației și psiholog la Întreprinderea de Transport București (aici a realizat lucrarea Teoria conducerii autoturismului) și la Ministerul Apărării Naționale. Din anul 1992 a fost profesor asociat la Facultatea de Teologie Romano-Catolică din cadrul Universității din București. A devenit doctor în psihologie la Universitatea din București, în anul 2002, cu teza Motivația comportamentului religios. A fost membru al Asociației Psihologilor din România și al Colegiului Psihologilor din România, iar în ultimii ani ai carierei s-a dedicat și psihoterapiei.

A publicat volumul De la ateism la sfințenie. O abordare psihologică a motivației comportamentului religios (Elena Francisc Publishing, 2007), numeroase studii în reviste de specialitate și a luat parte la numeroase evenimente științifice și academice. Enumerăm câteva dintre studiile științifice prezentate la conferințe sau publicate, în volume ale unor conferințe științifice și în periodice precum Revista de Psihologie, Caietele Institutului Catolic, Univers Psyho, Biblioteca: „The Student’s Personality Form – Tool and Aid Support of School and Professional Orientation Activity”, „Argumente pentru existența activității pastorale în armată”, „Aspecte metodologice privind cercetarea motivației comportamentului religios”, „Valori laice – valori creștine – valori militare”, „Testele situaționale de grup ca probe proiective pentru comportamentul psihosocial”, „O mai justă ierarhie a valorilor prin redescoperirea credinței religioase”, „Cercetare asupra religiozității poporului român”, „Raportarea la aceleași valori – premisa unei bune comunicări”, „Caracter și veșmânt”, „Tendințe actuale privind psiho-pedagogia lecturii”, „Preocuparea pentru factorii psihologici ai lecturii în bibliotecile pentru copii”, „Autenticitatea actului pedagogic”, „Rutină și creativitate în activitatea profesională” (coautor), „Evaluarea fațetelor inteligenței și caracteristicile psihometrice ale instrumentelor specifice de evaluare” (coautor), „Perspective noi în selecția psihologică a viitorilor ofițeri ai armatei României” (coautor), „Profesiogramele specialităților militare între deziderat și realitate” (coautor).

În data de 1 iulie 1991, Lucia Iorga a fost angajată ca psiholog în cadrul Secției Expertiză Psihologică a Armatei, din cadrul Ministerului Apărării Naționale (U.M.  02515 București). Vreme de peste 20 de ani, Lucia Iorga a lucrat ca angajat civil, psiholog principal (expert IA) în cadrul Ministerului Apărării Naționale, a evaluat psihologic mii de candidați la cariera militară și la plecarea în misiuni militare internaționale și a conceput zeci de instrumente psihologice de testare (metodologii de examinare, baterii de teste, fișe de cunoaștere etc.). A fost, de asemenea, mentor pentru mulți psihologi mai tineri care s-au încadrat în sistemul militar și era recunoscută pentru competența, probitatea morală și devotamentul cu care s-a dedicat dezvoltării psihologiei militare. A fost primul doctor în psihologie din cadrul Armatei române.

Lucia Iorga și-a îndeplinit, în timpul facultății, serviciul militar și avea gradul de sublocotenent în rezervă (din anul 1978). În anul 2004 a fost decorată cu Ordinul Virtutea Militară în grad de Cavaler, pe baza următoarei motivații: „pentru activitatea susținută în perfecționarea organismului militar românesc, pentru disciplina și devotamentul dovedite în pregătirea de luptă în vederea transformării Armatei Române într-un partener de nădejde în cadrul NATO”.

Filip-Lucian Iorga și Loredana-Cristina Cioranu, Cercul Militar Național, 14 octombrie 2022.

Centrul național militar de psihologie și sănătate comportamentală (CNMPSC) este structura de profil a Ministerului Apărării Naționale (MApN ) care elaborează politicile și reglementările privind asistența psihologică în Armata României și coordonează implementarea acestora, în scopul promovării sănătăţii mintale, controlului stresului operaţional şi creşterii performanţei resursei umane. În acest sens, Centrul asigură: evaluarea și intervenția psihologică specializată pentru personalul structurilor centrale ale MApN, screeningul, psihodiagnosticul și evaluarea clinică în scopul identificării personalului care prezintă vulnerabilități pentru dezvoltarea tulburărilor relaționate cu stresul și evenimentele traumatice, consilierea și psihoterapia personalului militar cu astfel de tulburări; managementul incidentelor critice, profilaxia și controlul stresului operațional. Începând cu anul 2015, Centrul național militar de psihologie și sănătate comportamentală, în calitate de furnizor de formare profesională continuă, acreditat de către Colegiul Psihologilor din România, organizează anual Conferința națională militară de științe comportamentale, cu participare internațională și cursuri de formare continuă pentru psihologii din cadrul Ministerului Apărării Naționale.

Societatea de Psihologie Militară (SPM) este o organizație profesională a psihologilor care activează sau au activat în domeniul psihologiei militare și a specialiștilor din alte discipline comportamentale care contribuie la promovarea sănătății mintale și a ghidurilor de bune practici. Având o relație de strânsă colaborare atât cu Asociația Psihologilor din România (APR), cât și cu Colegiul Psihologilor din România (CPR), SPM își propune să furnizeze servicii psihologice de înaltă calitate, fundamentate științific, la standarde etice și profesionale recunoscute la nivel internațional. În acest sens, Societatea de Psihologie Militară are printre obiective:

• organizarea unor cursuri avizate și creditate de Colegiul Psihologilor din România, destinate atât psihologilor din mediul militar cât și celor din mediul civil;
• elaborarea și implementarea unor programe de asistență psihologică a veteranilor din teatrele de operații, în colaborare cu Asociația Militarilor Veterani și a Veteranilor cu Dizabilități „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie – Izvorâtorul de Mir” (AMVVD) și cu Centrul de Psihologie Aplicată din cadrul Universității București și lansarea, în rândul comunității psihologilor din România, a programului de voluntariat Împreună susținem veteranii;
• publicarea Revistei de Psihologie Militară, cu apariție anuală, care constituie mediul de promovare a rezultatelor cercetării științifice și a lucrărilor teoretice, dar și de popularizare a unor practici de specialitate bazate pe dovezi, în acord cu ghidurile etice, standardele profesionale și cu bunele practici de la nivel internațional.

În anul 2018, Societatea de Psihologie Militară și Centrul național militar de psihologie și sănătate comportamentală au avut prilejul de a organiza și găzdui Simpozionul Internațional de Psihologie Militară Aplicată (International Applied Military Psychology Symposium – IAMPS), cu tema Knowledge Building Perspectives. Manifestarea științifică s-a desfășurat la Cercul Militar Național din București și s-a bucurat de prezența unor personalități din mediul academic și din forul de conducere al Ministerului Apărării Naționale.

Conferința națională militară de științe comportamentale, cu participare internațională, organizată anual de către Centrul național militar de psihologie și sănătate comportamentală, în parteneriat cu Societatea de Psihologie Militară, este un eveniment de referință și de tradiție pentru practica profesională și de cercetare în științele comportamentale aplicate în domeniul militar. Manifestarea științifică se adresează psihologilor, consilierilor, terapeuților, supervizorilor, specialiștilor în educație și dezvoltare umană, cadrelor didactice din învățământul universitar și preuniversitar, studenților și masteranzilor din domeniul psihologiei și altor persoane care își desfășoară activitatea în domenii conexe (medical, educațional, social). Obiectivul Conferinței este acela de a facilita schimbul de informații între specialiști din domeniul psihologiei și a asigura un cadru unitar de formare continuă, pentru dezvoltarea profesională a psihologilor, atât din instituțiile sistemului național de apărare, ordine publică și securitate națională, cât și din mediul civil. Aflată la cea de-a opta ediție, Conferința s-a desfășurat în perioada 13-14.10.2022, la Cercul Militar Național din București și a avut ca temă Suportul psihologic în situații de criză. Riscuri și oportunități, o abordare de o importanță deosebită în actualul context geopolitic și militar. La conferință au fost prezenți mai mulți specialiști de nivel național și internațional, recunoscuți și apreciați în domeniul psihologiei, atât pentru secțiunea state-of-the art, cât și pentru cea de workshop-uri. Temele abordate au avut relevanță pentru toate specialitățile acreditate de Colegiul Psihologilor din România. Din rândul invitaților menționăm următoarele personalități: prof. univ. dr. Ole BOE – profesor în cadrul USN School of Business University of South-Eastern Norway; lect. univ. drd. Fredrik Andre NILSEN – profesor în cadrul Norwegian Defence University College din Oslo, Norvegia; prof. univ. dr. Dragoș ILIESCU – președintele Diviziei 2 a Asociației Internaționale de Psihologie Aplicată (International Association for Applied Psycholoy, IAAP) și profesor în cadrul Facultății de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, din cadrul Universității București; prof. univ. dr. Mihaela RUS – prodecan la Facultatea de Drept și Științe Administrative din cadrul Universității „Ovidius” din Constanța; prof. univ. dr. Adrian OPRE – profesor universitar la Departamentul de psihologie și decan al Facultății de Psihologie și Științele Educației a Universității „Babeș‑Bolyai” din Cluj‑Napoca și președintele Asociației de Științe Cognitive din Romania; col. Dragoș Glăvan – șeful Agenţiei de Telemedicină, Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei din cadrul Spitalului Universitar de Urgență Militar Central ,,Carol Davila”; conf. univ. dr. Dana RAD – profesor în cadrul Facultății de Ştiinţe ale Educaţiei, Psihologie şi Asistenţă Socială, Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad; conf. univ. dr. Florinda Golu Tinella – cadru didactic titular al Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea din Bucureşti și prodecan al facultății în relația cu studenții; drd. Victor BOHUȘ – psiholog și psihoterapeut cognitiv-comportamental, membru fondator al Asociației CHOICE; dr. Marius STANCIU – psiholog clinician și psihoterapeut cognitiv-comportamental, membru în Asociația de Hipnoterapie și Psihoterapie Cognitiv-Comportamentală și în Asociația CHOICE.

Fotografii de Iulian Nastasache

Mulțumiri domnului colonel Iulian Țăranu pentru întregul sprijin acordat.

Premiul “Psiholog Doctor Lucia Iorga pentru excelență în psihologia militară”, 2022.

A fost acesta un cuplu de mari campioni. Mircea Ștefănescu, driver timp de 45 de ani, a câștigat 10 derby-uri de trap, un adevărat record la nivel internațional. La Hipodromul Băneasa din București a câștigat, cu iapa Straja, derby-ul din aprilie 1960, ultimul derby organizat la București, înaintea demolării splendidului hipodrom. La Hipodromul din Ploiești, Mircea Ștefănescu a câștigat derby-ul de trap în anii: 1961 – cu armăsarul Florinel; 1962 – cu armăsarul Baical; 1966 – cu iapa Silistra; 1968 – cu armăsarul Izvin; 1972 – cu armăsarul Torpedo; 1978 – cu armăsarul Helis; 1986 – cu armăsarul Coran; 1990 – cu iapa Varbita; 1991 – cu armăsarul Răsunet (fiul iepei Rațiunea).

Mircea Ștefănescu în sulky. Colecția Jockey Club Român

Însă nici soția lui nu a fost mai prejos. La 10 septembrie 1953, Venera Vasilescu a realizat, pe velodromul Dinamo din București, un record mondial la ciclism, la proba 500 m. de pe loc, cu timpul de 37 de secunde și 8 sutimi. Recordul mondial în proba de velodrom a rămas multă vreme necunoscut, pentru că Federația Română de Ciclism nu l-a anunțat la Federația Internațională de la Paris. În perioada 1950-1955, Venera Vasilescu a câștigat 28 de campionate naționale de ciclism. Ulterior, a concurat cu succes în întrecerile de motociclism de viteză pe șosea și de motocros. În 1955 și 1956 a devenit campioană națională a clasei 150 cmc, în cadrul campionatului de motociclism viteză pe circuit. A fost faimoasă în epocă și și-a câștigat admirația românilor, pentru dârzenia ei și insistența de a nu pierde în competițiile sportive, în favoarea adversarelor din Uniunea Sovietică. A primit titlurile de Maestră a sportului, la ciclism și motociclism și a fost membră a Federației Române de Ciclism și Triatlon.

Venera Vasilescu își amintea, în interviul pe care l-am înregistrat la 16 decembrie 2010, la Offenbach, lângă Frankfurt-am-Main, unde și-a trăit ultimii ani din viață, despre soțul ei și despre un moment legendar, încărcat de dramatism, al istoriei activităților ecvestre din România, petrecut la 26 martie 1961:

„Mircea alergase pe vremuri pe Hipodromul de la Băneasa, pe urmă a alergat la Ploieşti. Am citit recent despre el că a fost driverul cu cele mai multe derby-uri câştigate. La vremea lui, a fost o vedetă. Şi mie mi-au cam plăcut jocurile de noroc: pariam la curse, jucam remy, poker. Aşa l-am cunoscut şi ne-am luat. Cea mai frumoasă noapte din viaţa mea a fost atunci când caii de la Hipodromul Băneasa a trebuit să fie mutaţi la Ploieşti. S-au strâns toţi caii hipodromului şi am plecat la miezul nopţii, când nu mai era circulaţie mare. Eu cu bărbatul meu eram în frunte, fiecare în cacealcă, un sulky mai greu, de antrenament, cu roţi mai mari. Eram cap de pluton, aveam fiecare câte un felinar, şi am mers trap-trap. Pentru bieţii cai a fost greu, pentru că erau obişnuiţi să calce pe zgură, care e mai moale decât asfaltul. Când se crăpa de ziuă, am ajuns la Hipodromul din Ploieşti. Când am ajuns, eram tare obosită, fiindcă mă concentrasem, şi am adormit acolo, în fân, vreo două ore. E o noapte pe care n-am s-o uit niciodată. E foarte trist că acum Bucureştiul nu mai are un hipodrom. Expoziţia se putea face oriunde altundeva. De fapt, au vrut să distrugă un simbol. Erau acolo şi grajdurile regale. Regele avea cai de galop. Doar România egala Franţa la calitatea gazonului hipodromului. Caii erau buni, frumoşi, cu recorduri. Şi aveam şi jochei foarte buni.”

Sunt recunoscător, ca reprezentant al familiei lărgite, Clubului Sportiv Municipal, autorităților locale din Ploiești, sponsorilor și partenerilor, pentru organizarea, pe Hipodromul Ploiești, duminică 5 decembrie 2021, a Premiului „Mircea Ștefănescu”, care a onorat una dintre cele mai importante personalități din istoria trapului românesc. Premiul a fost câștigat de calul General de Bry (Franța), cu driver-ul Adrian Marciu în sulky.

Mircea Ștefănescu, al doilea din dreapta. Colecția Jockey Club Român

Domnul acesta povesteşte istoria adevărată

M-am tot gândit şi răzgândit dacă să scriu ceva la trecerea la cele veşnice a lui Neagu Djuvara. Ştiu că-i displăceau patetismele. Iar eu nu vreau să mă transform într-un scriitor de necrologuri. Dar viaţa a făcut să-mi petrec copilăria şi adolescenţa printre octogenari, nonagenari şi chiar centenari care, inevitabil, ne părăsesc acum unul câte unul. Ceva m-a făcut să intuiesc de foarte devreme că acel miez de Românie nemutilat de comunism sălăşluia în aceşti seniori şi că transmiterea unor valori şi a unor responsabilităţi nu se putea face decât de la generaţia bunicilor către generaţia nepoţilor, sărind cumva peste generaţia părinţilor educaţi sub comunism.

Şi acest morb al căutării miezului viu al României l-am căpătat prin conversaţiile cu bunicul meu, Mircea Stănescu. Îmi amintesc cum, într-o seară, m-a chemat şi mi-a spus: „Ascultă-l cu atenţie pe domnul acesta. Povesteşte istoria adevărată, aşa cum o ştiam şi eu înainte de comunişti”. Se uita la o emisiune de televiziune a lui Neagu Djuvara, istoricul proaspăt întors în România, în 1990, după un exil de peste 45 de ani. Mi-am ascultat bunicul şi am început să învăţ şi eu istorie de la domnul acela care povestea aşa de frumos. În carne şi oase, l-am întâlnit prima dată în 20 aprilie 2000, când Neagu Djuvara a ţinut o conferinţă pentru elevi la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul”. Colegul meu, Dragoş Danţiş, şi cu mine învăţam la „Spiru Haret”, dar am mers să-l ascultăm pe marele istoric, fiindcă eram amândoi pasionaţi de timpurile trecute. Am primit atunci şi o dedicaţie, pe cartea lui Neagu Djuvara O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri: „Pentru Filip-Lucian Iorga, în amintirea întâlnirii de la liceul Mihai Viteazul – cu spor la muncă”.

A mai trecut ceva timp, am început să fac interviuri cu mai mulţi reprezentanţi ai acelei Românii pe care eu o căutam şi o descopeream în generaţia bunicilor: Barbu Brezianu, Alexandru Paleologu, Corneliu Axentie, Profira Stoicescu. Participasem deja la şcoala de vară organizată pentru tineri de către Fundaţia Academia Civică, la Memorialul Sighet. Şi, într-o seară, după un concert ţinut la Palatul Cantacuzino, cu un program Paderewski, dacă îmi mai aduc bine aminte, interpreta Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu, fiica eroului anticomunist Toma Arnăuţoiu, m-a prezentat lui Neagu Djuvara, pe care am avut îndrăzneala să-l rog să-mi acorde un interviu.

Neagu Djuvara si Filip-Lucian Iorga, 15 aprilie 2012, Paris. Foto: Ana Iorga.

Pe strada Speranţei

Numele străzii pe care locuia Maestrul pe care aveam şansa să-l intervievez era parcă extras din imaginaţia unui autor de romane facile şi siropoase. Dar era chiar aşa. Neagu Djuvara locuia pe strada Speranţei. Se născuse în timpul Primului Război Mondial. Se refugiase împreună cu mama lui prin Rusia şi scăpase cu ultimul tren din Petrogradul cufundat în haosul revoluţionar bolşevic. Nu avusese mari averi, dar studiase la Nisa şi la Paris. Luptase în al Doilea Război Mondial, pe frontul de est, fusese rănit şi supravieţuise. Plecase din România, ca diplomat, în chiar dimineaţa zilei de 23 august 1944, evitând încă o dată, fără să ştie, spectrul bolşevismului. Supravieţuise exilului, privaţiunilor şi tristeţilor de tot felul. Trecuse cu graţie peste cei 23 de ani petrecuţi în Africa subsahariană. Revenise în România şi devenise un istoric cunoscut şi respectat, un model profesional şi uman pentru tinerii din generaţia mea. Şi toate acestea, fără încrâncenare. Cu perseverenţă şi eleganţă.

Ne-am întâlnit de multe ori în 2001 şi 2002, în camera bibliotecă-birou din strada Speranţei şi am povestit despre biografia lui, despre istorie, despre genealogie şi despre multe alte subiecte care ne pasionau pe amândoi. La întrebările naive ale studentului, profesorul răspundea cu răbdare, ajutând la dezvoltarea întrebării şi la transformarea ei într-o reflecţie. Acele întâlniri au fost nucleul de la care au pornit alte conversaţii de mai târziu, pe care le-am publicat, în română şi în franceză, în volumele Le tempérament oecuménique şi Trecutul este viu.

Un maestru, un discipol şi o foaie de salată

Îmi amintesc că am participat odată, împreună cu mama mea, la o ceremonie de premiere pentru scriitori, la Casa Vernescu. Să tot fie vreo 15 ani de atunci. După acordarea premiilor, a urmat obişnuita trataţie, foarte copioasă de altfel. La un moment dat, mama mea şi cu mine ne-am intersectat cu Neagu Djuvara. Am făcut prezentările, ei au vorbit despre mine şi nu ştiu cum el a ajuns să zică: „Ei, de-aia îl iubesc eu pe Filip!” După care a completat, cu zâmbetul lui tineresc: „Adică îl tolerez”. Aşa l-am cunoscut pe Neagu Djuvara: întotdeauna generos, dar niciodată aplecat spre efuziuni sentimentale. Un om care era, şi în viaţa intelectuală, şi în viaţa de zi cu zi, în primul rând un gentleman.

După scurta conversaţie, am început să ne uităm unii la alţii şi am bufnit în râs. Toată lumea se ghiftuise deja, dar istoricul consacrat şi învăţăcelul se regăsiseră stingheri, unul în faţa celuilalt, cu farfuriile goale. În dreptul lor, pe marele bufet, un platou impresionant pe care trona tot ce mai rămăsese în urma festinului: o foaie de salată.

De nenumărate ori, în anii care au urmat, râdeam împreună despre lipsa noastră de simţ practic. Şi ţin să spun aici că omul pe care îl omagiem acum, care a lăsat o moştenire atât de valoroasă culturii române şi care ne va lipsi atât de mult nu a fost nici membru al Academiei Române, nici profesor universitar cu patalamale, nici parlamentar, nici ministru şi nici măcar nu a avut o casă a lui în România ultimilor aproape 30 de ani. A fost şi a rămas un om liber, de unde poate şi supărarea multora.

Neagu Djuvara, Paris, 15 aprilie 2012. Foto: Ana Iorga.

Monsieur Gillenormand

Nu ştiu de ce, când l-am cunoscut pe Neagu Djuvara, în mintea mea imaginea lui s-a suprapus peste cea a lui Monsieur Gillenormand, nonagenarul bunic al Marius Pontmercy, ginerele lui Jean Valjean din Mizerabilii lui Victor Hugo. Un domn ajuns la o vârstă de patriarh, dar păstrându-şi vigoarea fizică şi intelectuală, un regalist şi un conservator, un apărător al valorilor lumii vechi, al „Vechiului Regim”, deseori abrupt în judecăţi şi reacţii, cu o aparenţă destul de distantă, dar cu un suflet plin de bunătate. Treptat, am descoperit în Neagu Djuvara un personaj chiar mai pasionant decât asprul Monsieur Gillenormand. Un conservator, da, dar unul plin de toleranţă faţă de cei care nu-i împărtăşeau convingerile, şi mereu deschis către noile generaţii, către schimbările din lume, şi dornic să le înţeleagă. Un aristocrat cu ţâfna lui obligatorie, dar moderată de o infinită bunătate, de o uriaşă generozitate. Neagu Djuvara adora să le ofere celorlalţi cunoaştere, timp, momente de bucurie. Se oferea celor din jur şi asta nu părea să-l obosească. Dimpotrivă, cu cât oferea mai mult, cu atât prindea parcă puteri.

Faţă de mine, generozitatea şi-a manifestat-o mai întâi ajutându-mă să evoluez în cunoaşterea istorică. M-a condus prin hăţişul încrengăturilor genealogice şi m-a învăţat să transform dificultatea în infinită plăcere. Apoi, mi-a arătat o încredere absolută oferindu-mi cheile micului său apartament de la Paris, de pe rue du Bac, pe care îl folosea din ce în ce mai rar şi unde eu am avut norocul să locuiesc în câteva rânduri, în timpul studiilor de master şi de doctorat la Sorbona. Un spaţiu plasat în cel mai elegant cartier al Parisului şi impregnat de personalitatea lui Neagu Djuvara. Micuţ, dar plin de nobleţe, cu cele câteva mobile de epocă, portretele şi albumele de familie şi cărţile atent adnotate de istoric. Şi cu un miros pe care nu îl voi uita: un amestec de apă de colonie şi condimente de bună calitate.

De vorba cu Printul Mihai Brancoveanu, la nunta Anei si a mea, 10 septembrie 2011. Foto: Filip Gabriel.

Amator, adică iubitor

Neagu Djuvara a fost iubit, dar şi detestat, tocmai pentru cel mai mare dar al lui: acela de povestitor. Stăpânea ştiinţa subtilă de a reda chiar şi cea mai aridă materie savantă pe înţelesul publicului larg. Şi, ca şi cum pasiunea pentru trecut, talentul de scriitor şi capacitatea de a ajunge la cititori ar fi fost nişte păcate capitale, şi-a atras Neagu Djuvara şi criticile provincialilor instalaţi în fotoliile călduţe din mediul academic, universitar sau instituţional. Aşa a ajuns să fie numit de unii „amator” sau „popularizator” al istoriei. Dacă n-ar fi ruşinos pentru mediul nostru cultural, ar fi chiar amuzant, prin grotescul situaţiei, să vezi ce oameni fără operă, ieşiţi din mantaua naţional-comunismului, şi-au permis să-l acuze de amatorism sau, mai rău, de lipsă de patriotism pe un om care obţinuse două doctorate la Sorbona, care scrisese o teză de filozofia istoriei sub supravegherea lui Raymond Aron, care îşi slujise ţara pe front în al Doilea Război Mondial, care activase în organizaţiile exilului românesc în încercarea de a lupta contra comuniştilor, căruia autorităţile ţării lui îi luaseră tot şi îi întemniţaseră rudele şi prietenii, dar asta nu-l făcuse vreodată să se dezică de ţara, de poporul şi de strămoşii lui. Într-un singur sens a fost Neagu Djuvara amator: în sensul pur etimologic. „Amator”, adică iubitor. A iubit trecutul, a iubit să citească şi să scrie, a iubit să transmită cunoaşterea, a iubit să caute adevărul. Sigur că poate a emis şi judecăţi sau teorii discutabile, dar a făcut-o numai în încercarea de a descoperi adevăruri, de a înlătura tabu-uri artificiale şi de a-şi servi încă o dată ţara. Dar nu cu arma în mână, aşa cum o făcuse în timpul războiului, ci prin inteligenţă şi curaj. Era convins că adevărata dragoste de ţară nu poate exista în lipsa simţului critic.

Pericol, domnule!

De câte ori nu am auzit această observaţie amuzantă din partea Conului Neagu, atunci când era vorba despre lucruri extraordinare, suspecte sau pur şi simplu ridicole. Îl cita, parcă, pe administratorul moşiei lui din Bărăgan, de pe vremuri, ţăran emancipat, care folosea neologisme, pentru a se diferenţia de ceilalţi ţărani, din rândul cărora se ridicase. Şi atunci nu mai folosea „primejdie”, ci  franţuzitul „pericol”. Neagu Djuvara avea simţul formulelor şi în contextele cele mai relaxate puteai asista la adevărate spectacole ale inteligenţei, presărate cu povestiri amuzante şi vorbe de spirit. Am avut privilegiul de a-l vedea pe Neagu Djuvara de zeci de ori şi tot de atâtea ori de a mă încânta stilul şi fasonul boieresc pe care le avea, curiozitatea faţă de ceilalţi şi disponibilitatea de a asculta.

Neagu Djuvara, rostind cuvantul de dupa slujba cununiei Anei si a mea, Biserica Otetari din Bucuresti, 10 septembrie 2011. Foto: Filip Gabriel.

A participat la nunta Anei şi a mea. El a rostit cuvântul de după slujba de la Biserica Oţetari. Iar la petrecerea de după, deşi avea atunci 95 de ani, nu a ratat ocazia de a se bucura de vechea lui pasiune, dansul. De altfel, am pus la cale atunci, împreună cu Ana, un mic „complot” şi ea l-a invitat să danseze împreună pe melodia „Marinella” a lui Tino Rossi, care îi amintea lui Neagu de anii tinereţii pariziene.

Cu riscul de a mă compromite în ochii „serioşilor” de meserie, mărturisesc că nu ştiu dacă am fost mai mândru şi mai fericit atunci când Neagu Djuvara mi-a spus că îi plăcuse teza mea de doctorat sau atunci când ne-a spus ce bine s-a simţit la nunta noastră sau când odată, la o serată, ca din senin, mi-a lăudat un sacou şi mi-a spus că l-ar fi purtat şi el. Mărunţişuri frivole, poate. Dar şi din aceste mărunţişuri erau alcătuite categoria socială şi acea Europă care au pus pe lume personalitaţi ca Neagu Djuvara.

Neagu Djuvara danseaza cu Ana, la nunta noastra, pe melodia “Marinella” a lui Tino Rossi. 10 septembrie 2011. Foto: Filip Gabriel.

Să fac totuşi puţină dreptate seriozităţii

Cu siguranţă, chiar dacă mimica lui era uneori severă, Neagu Djuvara nu era un încruntat. Asta nu înseamnă, însă, că ar fi fost neserios. Îi plăcea să râdă şi să savureze bucuriile vieţii, dar când venea vorba de istorie nu se juca. Aveam vreo 25 de ani, publicasem deja mai multe cărţi, dar el mi-a spus, pe un ton destul de imperativ: „Dragă, ai debutat la 18 ani, ai făcut interviuri, ai publicat nişte cărţi, acum te-aş îndemna ca până la 30 de ani să faci o carte serioasă!” Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă şi am scris Strămoşi pe alese, cartea despre imaginarul genealogic al boierimii din Ţara Românească şi Moldova. Când am împlinit 30 de ani, am petrecut cu familia şi câţiva prieteni apropiaţi, printre care am avut bucuria să se numere şi Neagu. A fost în mare vervă atunci şi ne-a spus chiar nişte bancuri ceva mai deochiate, din Parisul anilor ’30. Iar cadoul pentru mine a fost prefaţa la Strămoşii pe alese.

Jean Delumeau si Neagu Djuvara, Facultatea de Istorie a Universitatii din Bucuresti, 24 octombrie 2011. Foto: Stefan Gologaneanu.

Să fim reacţionari!

101 ani nu sunt prea mulţi atunci când e vorba de cineva care te-a format, care ţi-a deschis ochii şi mintea. Dar Neagu Djuvara a fost şi un om sportiv, care a tratat toate încercările şi tristeţile vieţii cu sportivitate. E rândul nostru să încercăm să privim cu sportivitate viaţa. Şi moartea. Ar fi prea comod să ne lamentăm că a murit ultimul boier, că s-a stins o lume. Neagu Djuvara nu pentru asta a trăit şi a scris. Nu pentru asta şi-a revenit după fiecare lovitură. Nu pentru asta a străbătut cu eleganţă şi curaj un secol dizgraţios şi neprieten. Nu pentru a fi ultimul din soiul lui. Ci pentru a inspira, pentru a molipsi, pentru a motiva. Neagu Djuvara nu a trăit o viaţă de campion pentru ca noi să avem confortul laş al lamentaţiei şi al abandonului. E rândul nostru să demonstrăm că Neagu Djuvara nu şi-a răcit gura de pomană cu noi şi că nu a fost el ultimul boier. Că suntem în stare să apărăm valorile în care el credea, să reacţionăm atunci când lumea o ia razna şi să ne purtăm în şi cu vieţile noastre aşa cum el ne-a arătat că se poate, în ciuda celor mai ingrate circumstanţe.

***

Sunt creştin, ca şi Neagu Djuvara, şi vreau să cred că ne vom revedea cândva şi că voi afla de la el şi mai multe genealogii, şi mai multe istorii inteligente şi pline de umor. Deocamdată, mă întorc în 2001. Suntem în biblioteca lui din strada Speranţei. Începem primul interviu. Din difuzoarele aşezate în bibliotecă se aude unul dintre concertele pentru pian ale lui Chopin. Al doilea, cred. Mă întreabă dacă să nu oprească muzica, pentru ca nu cumva să încurce înregistrarea interviului. Îl rog să nu o oprească, îmi place şi mie Chopin la fel de mult. Şi Neagu Djuvara povesteşte despre refugiu, despre Primul Război Mondial. Carevasăzică, era să ne prindă revoluţia bolşevică la Petrograd… Să rămână copiii separaţi de mamă… Teribil, dragă…

***

Şi coborâm acum de pe puntea transatlanticului. Doar Neagu Djuvara rămâne acolo şi e pregătit să înceapă o nouă şi lungă călătorie. Dar nu va fi singur, pentru că sunt atâţia oameni dragi de care îi era dor şi pe care acum îi va revedea, sunt atâtea fapte bune pe care le ia cu el, ca pe comorile cele mai de preţ, şi atâtea suflete salvate pe care le lasă în urmă.

Marele transatlantic se îndepărtează de ţărm. Poate că ne-ar veni să plângem, dar de pe punte începe să se audă Marinella… Cântă Tino Rossi.

Son rythme doux

Nous emporte bien loin de tout

Vers un pays mystérieux

Le beau pays des rêves bleus…

Grea e despărţirea de oamenii pe care i-ai iubit, pe care i-ai respectat, care au reprezentat modele absolute pentru tine. Cu atât mai adâncă e tristeţea atunci când durerea individuală se înalţă la statutul unei despărţiri colective. Românii se despart de Regele lor, de Unsul lui Dumnezeu care, încărcat de mulţimea anilor şi a onorurilor, a trecut la cele veşnice.

Nu e orice fel de rege acela de care trebuie să ne despărţim. Regele Mihai a fost un Rege mare şi un Rege bun. Rară alăturare. Cărţile de istorie nu-l vor reţine ca pe un monarh care a domnit ani mulţi. Istoria nu i-a dat voie. Mihai I a domnit în total 10 ani: 3 ani ca rege-copil, sub Regenţă, 4 ani pe timp de război, sub autoritatea generalului Ion Antonescu, 3 ani sub apăsarea trupelor sovietice şi a comuniştilor.

Regele-copil Mihai I

Într-o altă istorie, imaginară şi fericită, Regele Mihai, încoronat în 1927, ar fi domnit 90 de ani peste Regatul României. Ar fi avut, astfel, cea mai lungă domnie din istoria umanităţii. Iar noi, supuşii lui, am fi trăit într-o Românie evoluată, nemutilată de comunism şi care nu ar fi fost smulsă brutal din tradiţiile şi din matca firească a evoluţiei ei. Cu toţii, Familie Regală şi oameni de rând, am fi păşit şi am fi respirat cu sfială în zilele din urmă, respectând pregătirea marelui Rege pentru trecerea Dincolo. Am fi plâns apoi împreună, uniţi, decenţi şi demni, plecarea Regelui nostru la Domnul.

Dar nu trăim într-o istorie ideală, ci în realitatea unei Românii mutilate şi batjocorite de comunişti şi de urmaşii lor de azi, pradă încă dezinformărilor, jocurilor murdare ale unor grupuri de influenţă şi structuri de informaţii, pradă sărăciei, lipsei de educaţie şi confuziei valorilor. Şi aşa, avem spasmele de azi, lipsa de măsură şi de decenţă.

Ce va reţine istoria

Dar istoria nu va reţine nici zgomotul de fond, nici zgura, nici zvârcolirile inestetice. Va reţine că Regele Mihai I al României este cel care a salvat, împreună cu mama lui, Regina Elena, vieţile a mii de evrei prigoniţi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Tanarul Rege Mihai

Va reţine că Mihai I, tânăr rege în vârstă de doar 22 de ani, nepotul lui Ferdinand Întregitorul, şi-a asumat, la 23 august 1944, actul de mare curaj de a scoate România din alianţa cu Germania nazistă. Regele de 22 de ani l-a sfidat pe Hitler, unul dintre cei mai cruzi criminali din istoria omenirii, punându-şi în pericol propria viaţă, dar contribuind decisiv la prăbuşirea nazismului, la scurtarea războiului şi la salvarea a sute de mii de vieţi.

Va mai reţine istoria că tânărul Rege Mihai a îndrăznit să-l sfideze şi pe celălalt mare criminal al istoriei europene a secolului al XX-lea: pe dictatorul comunist sovietic Stalin. Mihai I s-a opus comunizării României, deşi aliaţii occidentali îl abandonaseră, a declarat o curajoasă grevă regală şi nu a abdicat, la 30 decembrie 1947, decât atunci când a fost şantajat cu uciderea, de către autorităţile controlate de Petru Groza şi de Gheorghiu-Dej, a 1000 de tineri anticomunişti.

Regele Mihai I al Romaniei

Peste decenii, cărţile de istorie vor mai nota că Regele Mihai a rămas un reper pentru rezistenţa anticomunistă din ţară, pentru deţinuţii politici, pentru toţi românii striviţi de dictatura comunistă şi pentru cei aflaţi în exil. Că trenurile pline de averi cu care Regele ar fi plecat din ţară nu au fost decât nişte minciuni sfruntate scornite de securişti şi perpetuate de urmaşii lor, „istorici” sau „comentatori” de după 1989. Nici vorbă de averi şi nici vorbă de puncte slabe care ar fi putut să fie exploatate de comunişti. Ce dovadă poate fi mai edificatoare în acest sens decât dosarul de urmărire al Regelui? Nici măcar securiştii, cu tot zelul lor criminal şi antinaţional, nu au putut găsi în viaţa Regelui fapte sau atitudini pe baza cărora să-l poată denigra. Aşa că au scornit minciuni absurde şi şchioape.

Va mai reţine istoria că Regelui exilat nu i-a fost ruşine să muncească pentru a-şi întreţine familia şi că a fost împiedicat în repetate rânduri să se întoarcă în ţară, după 1989. Şi că atunci când, în cele din urmă, s-a putut reîntâlni cu românii, de Sfintele Paşti, în 1992, a refuzat să folosească forţa uriaşă a sutelor de mii de bucureşteni care îl aclamau entuziaşti, pentru a încerca să preia puterea politică. Mihai I a rezistat tentaţiei şi a rămas până la capăt un monarh pe temeiuri constituţionale. A aşteptat cu o răbdare nesfârşită ca românii să-i redea coroana. Nu în cele din urmă, istoria va reţine că Regele exilat de comunişti şi apoi insultat de liderii republicii „democratice” şi-a slujit ţara, chiar dacă nu a fost rechemat pe tron, în eforturile de revenire în lumea civilizată şi democratică, prin intrarea în NATO şi în Uniunea Europeană.

He was a man of sorrows, and acquainted with grief

Regele Mihai a cunoscut, într-adevăr, ce înseamnă suferinţa. A avut o copilărie extrem de scurtă. La vârsta de 5 ani, în 1927, îşi pierdea bunicul şi devenea rege, pentru că tatăl lui renunţase la tron şi la familia lui pentru un amor tumultuos. Acelaşi tată, devenit Regele Carol al II-lea, îşi va detrona fiul şi îi va alunga mama, pe Regina Elena. Adolescentul Mihai a suferit enorm din cauza absenţei mamei şi din cauza felului în care tatăl lui a aşezat mai mereu poftele personale înaintea interesului ţării.

A urmat apoi suferinţa de a asista la sfâşierea ţării, în 1940, şi de a deveni un rege decorativ, puternic din punct de vedere simbolic, respectat de Armată şi de populaţie, dar neluat în seamă de autoritarul general Antonescu, care nu l-a consultat în privinţa marilor decizii ale României, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

L-a durut pe tânărul rege să-şi vadă apoi ţara căzută sub stăpânirea comuniştilor şi fără vreun sprijin de la aliaţii occidentali tradiţionali. Iar ruptura cea mai dureroasă s-a produs, fireşte, la momentul abdicării. Tânărul de 26 de ani a pierdut atunci tot, aproape tot. Şi-a pierdut ţara, şi-a pierdut poporul, şi-a pierdut coroana. Şi totuşi, nu şi-a pierdut dragostea pentru România şi convingerea că trebuie să o servească până la capăt, chiar şi în exil. Au urmat decenii în care bucuriile aduse de căsătorie, de naşterea celor cinci fiice, apoi de naşterea nepoţilor, de pasiunea pentru mecanică, muzică şi fotografie sau de succesele profesionale nu au putut să aline decât în mică măsură durerea înstrăinării. Într-un fel, securiştii au găsit o metaforă nimerită numindu-l pe Rege, în dosarul de urmărire, „Străinul”. Dar nu pentru ţara lui era Regele un străin, ci oriunde era departe de ea.

Imposibil să ne imaginăm ce a fost în sufletul Regelui atunci când autorităţile României „libere de comunism” l-au fugărit cu armele automate pe autostradă şi l-au împiedicat să se reculeagă la mormintele strămoşilor care construiseră România modernă.

Regele Mihai a cunoscut ce înseamnă suferinţa. Dar nu s-a plâns niciodată.

He was despised and rejected by men

Regele Mihai a fost dispreţuit şi respins. L-au dispreţuit şi l-au respins Hitler, Stalin şi generalul Antonescu, Carol al II-lea, Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker, Ion Iliescu, Petre Roman şi Traian Băsescu, politicieni, ziarişti, intelectuali, nazişti, fascişti, legionari, comunişti, securişti, laşi şi profitori, corupţi şi corupători, chiar rude, prieteni sau „monarhişti”. Acum, după trecerea la cele veşnice a Regelui, şi o dată cu trecerea anilor, va deveni din ce în ce mai limpede că Regele Mihai s-a aflat mereu de partea bună a lucrurilor, în timp ce aceia care l-au dispreţuit sau l-au respins, i-au dorit dispariţia sau nu l-au luat în seamă, l-au insultat sau au perpetuat minciuni despre el, au rătăcit de la calea cea dreaptă.

Pe unii dintre ei, Regele i-a acceptat în preajma lui, cu unii a ajuns chiar să dea mâna. Dar nu din slăbiciune, ci din milă creştină. Şi pentru că Regele Mihai nu a aparţinut doar Familiei Sale. Nici doar românilor anticomunişti, sau românilor regalişti, sau românilor cumsecade. Regele a fost al tuturor românilor. Chiar şi al românilor ticăloşi.

Dar Regele a fost şi iubit. Şi această iubire l-a ajutat să ierte şi să poată să se dăruiască tuturor, cu totală generozitate şi indiferenţă de sine. Această iubire a Reginei-Mamă Elena, a Reginei Maria, a Reginei Ana, sufletul care l-a însoţit şi l-a sprijinit aproape întreaga viaţă, a militarilor căzuţi sub sceptrul lui în cel de-al Doilea Război Mondial, a soldatului înlăcrimat din gara Sinaia, din momentul plecării Regelui în exil, a Elisabetei Rizea, a lui Eugen Ionesco şi a lui Alexandru Paleologu, a milioanelor de români, din toate generaţiile, care i-au rămas loiali şi cărora li s-a dedicat.

Tumneata ochitor

Aproape fiecare familie de români are povestea ei legată de Monarhie şi de Regele Mihai. Străbunicul meu, Nicolae Stănescu, urmaş al vechilor moşneni Bărbuleşti din Poiana-Ialomiţa, a avut o conversaţie cu Regele Carol I, pe când îşi satisfăcea serviciul militar. Conversaţia nu are nimic extraordinar în sine, dar a rămas un titlu de glorie în familia noastră, una care luptase timp de secole pentru voievozii Ţării Româneşti (legenda spune că întemeietorul neamului de moşneni de la Poiana-Ialomiţa ar fi luptat alături de Mihai Vodă Viteazul) şi care, iată, se afla acum în serviciul primului Rege al României. Discuţia dintre Rege şi străbunicul meu a sunat cam aşa (Carol I îşi păstra accentul german):

― Carol I: Tumneata, ochitor?

― Străbunicul: Da, să trăiţi, Majestate!

― Carol I: Câte mitralii aveţi la tun?

― Străbunicul: (spune numărul mitraliilor)

― Carol I: Pun, pun! (adică „Bun, bun”)

Strabunicul Nicolae Stanescu, in stanga, si fratele lui, Costache Barbulescu, pe frontul din Moldova, in 1917, in timpul Primului Razboi Mondial.

Vorbe aparent lipsite de o mare semnificaţie, dar care au fost prima legătură a familiei mele cu Dinastia. Apoi străbunicul a luptat în Primul Război Mondial, la Bucureşti şi pe frontul din Moldova, într-una dintre primele unităţi româneşti de artilerie antiaeriană, sub sceptrul Regelui Ferdinand Întregitorul. Bunicul meu, Mircea Stănescu, a luptat, ca ofiţer, tot în arma Artileriei Antiaeriene, în cel de-al Doilea Război Mondial, de data aceasta sub sceptrul Regelui Mihai. Atât bunicul matern, Mircea Stănescu, cât şi cel patern, Constantin Iorga, ofiţer rezervist rănit de trei ori pe front, au primit de la Regele Mihai Ordinul „Coroana României” în grad de cavaler. Iar Radu C. Mihail, bunicul soţiei mele, ofiţer la Vânătorii de Munte în timpul aceluiaşi război, a fost cavaler al Ordinului militar „Mihai Viteazul”.

Un alt străbunic al meu, Nicolae Costache, a luptat şi el sub sceptrul Regelui Ferdinand şi a fost luat prizonier la Turtucaia. Fiica lui, bunica mea, Alexandrina, îmi povesteşte mereu cu emoţie despre moartea Reginei Maria şi despre doliul pe care şi-l aminteşte. În fine, străbunicul Iordache Iorga a luptat şi el în oastea lui Ferdinand cel Loial, participând la bătălia de la Mărăşeşti.

Doi unchi, urmaşi de boieri moldoveni şi de prinţi fanarioţi, ofiţerul de Cavalerie Dinu Străjescu şi ofiţerul de Marină Paul Străjescu, l-au cunoscut pe Regele Mihai. Unchiul Dinu a făcut parte din Garda Călare.

Regele Mihai in mijlocul unui grup de ofiteri de Marina. Primul din dreapta, unchiul Paul Strajescu.

Alt unchi, urmaş şi el al Bărbuleştilor ialomiţeni, Constantin M. Vasilescu-Doru, şi soţia lui, aristocrata săsoaică Rosa von Kraus (urmaşa directă a lui Thomas von Kraus, ofiţer înnobilat în 1702, de către Împăratul Leopold I al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, pentru faptele de arme din timpul bătăliei antiotomane de la Zenta, din 1697), le-au primit de mai multe ori, la serele lor de flori din Codlea, pe Regina-Mamă Elena şi pe Principesa Ileana. De altfel, serele „C. M. Vasilescu-Doru” din Codlea s-au numărat printre furnizorii Casei Regale, în perioada interbelică.

Dintre rudele prin alianţă mai îndepărtate, figura care leagă cel mai puternic familia noastră de Dinastie este prinţul Petre Mavrogheni, candidat la Domnia Moldovei în 1859, partizan al Unirii Principatelor, ministru al Finanţelor şi al Afacerilor Străine în timpul lui Carol I, ministru plenipotenţiar al României la Constantinopol, Roma şi Viena. El a fost unul dintre bărbaţii politici români pe care Regele Carol I i-a respectat cel mai mult. Iar soţia lui, Olga Mavrogheni născută Catargi, a fost, timp de peste trei decenii, cea mai importantă doamnă de onoare a Reginei Elisabeta Carmen-Sylva.

O întrebare la desert

Dincolo de vechiul ataşament al familiei mele faţă de Dinastie şi de influenţa pe care a avut-o asupra mea intensitatea convingerilor regaliste ale lui Alexandru Paleologu sau ale lui Jean Antonescu, participant la demonstraţia monarhistă şi anticomunistă de la 8 noiembrie 1945, şi ale prietenului Alin Saidac, am avut ocazia, graţie istoricilor de artă Barbu Brezianu şi Radu Ionescu, şi ei vechi regalişti, să devin parte activă a INFORR, asociaţie regalistă discretă, ale cărei contribuţii la reînrădăcinarea Familiei Regale în România au fost apreciate de Regele Mihai. INFORR era animat de loialul Valentin Popescu şi din el făceau parte oameni de cea mai înaltă calitate, precum Viorica Andriţoiu, Sultana Gagea, Petre Culcer sau Sergiu Stelian Iliescu.

Am avut şansa să iau parte la multe evenimente importante din viaţa Familiei Regale: revenirea oficială a Regelui Mihai la Castelul Peleş, în 5 iunie 2008; Nunta de Diamant a Regelui Mihai şi a Reginei Ana, în iunie 2008, când am fost honorary equerry al Principelui Lorenz al Belgiei, Arhiduce de Austria-Este; discursul istoric al Regelui în Parlamentul României, la împlinirea a 90 de ani, în 25 octombrie 2011; inaugurarea Piaţetei Regelui din Bucureşti, în 25 octombrie 2012, când am ţinut un discurs în prezenţa Regelui; aniversări, concerte, dineuri şi primiri regale; participări la redactarea unor cărţi despre istoria Dinastiei române.

Revenirea istorica a Regelui Mihai la Castelul Peles, 5 iunie 2008.

Nunta de Diamant, Ateneul Roman. In prim-plan, de la stanga la dreapta, Regina Ana si Regele Mihai, Regina Sofia a Spaniei. In randul doi, Principele Lorenz al Belgiei. 10 iunie 2008.

Nu pot uita o împrejurare în care Regele a primit în audienţă câţiva membri INFORR, printre care mă aflam. Eram, cred, încă student pe atunci. După ce membrii seniori ai asociaţiei au prezentat ultimele activităţi şi opinii despre realităţile româneşti ale momentului, am avut privilegiul de a fi martorul unuia dintre momentele rare, dar definitorii pentru umorul salvator al Regelui. Participase recent la o masă la care fusese invitat de către Fericitul întru adormire Patriarh Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române. Şi povestea Regele, amuzat: „La desert, îmi spune Patriarhul: «Majestate, ce facem? Ştiţi că la Curtea de Argeş nu mai e loc»…” Adică Regele Mihai şi Regina Ana nu mai aveau loc de îngropăciune în necropola strămoşilor, din vechea catedrală episcopală de la Curtea de Argeş. Şi Regele completează, râzând de-a dreptul: „Auziţi voi, întrebare de desert!” Nici urmă, în această relatare, de îmbufnare, de supărare la adresa Patriarhului sau de sfială în a face referire la propria moarte. Doar o reacţie simplă de râs sănătos, în faţa unei împrejurări destul de puţin protocolare, atât pentru un Rege, cât şi pentru un Patriarh. Reacţia unui creştin inteligent.

Regele Mihai, martie 2009, Opera Romana.

Lucrează timpul în favoarea sau împotriva noastră?

Cea mai mare onoare pe care am trăit-o în viaţa mea a fost aceea de primi, din mâna Regelui Mihai, medalia „Regele Mihai I pentru Loialitate”, la 10 Mai 2008. Faptul în sine de a primi o decoraţie regală, la fel ca înaintaşii mei, a fost onorant. Dar cel mai mare privilegiu a fost acela de a putea primi distincţia din chiar mâna Regelui sub sceptrul căruia luptaseră bunicii mei şi sub aura căruia crescusem şi mă formasem.

Palatul Elisabeta, 10 mai 2008.

Primind Medalia Regele Mihai I pentru Loialitate, 10 mai 2008, Palatul Elisabeta.

După ceremonie, Regele a vorbit cu fiecare, iar eu i-am spus că, în urmă cu exact 65 de ani, la 10 mai 1943, bunicul meu, Mircea Stănescu, participase, la Sibiu, ca elev la şcoala militară, la ceremonia în cadrul căreia promoţia anterioară de elevi a depus jurământul ofiţeresc în faţa Majestăţii Sale.

Bunicul Mircea Stanescu, in centru, in picioare, comandant de Baterie, in cadrul Centrului de instructie al Artileriei Antiaeriene, Bucuresti, 1947.

Regele s-a uitat la mine atent şi mi-a spus: „Ce trece vremea…” Eu i-am răspuns, cu avântul tinereţii, ca să zic aşa: „Aşa este. Dar uneori trece şi în favoarea noastră!” Am spus asta gândindu-mă la faptul că, totuşi, prezenţa Regelui în România, după deceniile de comunism, şi reînnodarea cu tradiţia românească erau adevărate miracole. Şi la faptul că Regele era, dincolo de destinul său dramatic, de toate suferinţele pe care le îndurase, un învingător. Nazismul şi comunismul se prăbuşiseră, Hitler, Stalin şi Gheorghiu-Dej fuseseră condamnaţi pentru totdeauna de istorie, iar Regele bunicilor mei era şi Regele meu, la fel de nepătat şi de vertical.

Cu Regele Mihai, povestindu-i despre bunicul meu, care a luptat sub sceptrul sau. 10 mai 2008.

Atunci, Regele a privit undeva, departe, în zare parcă, în depărtarea amintirilor lui, sau poate în adâncurile reflecţiilor lui, nu mâhnit, nici resemnat, ci senin şi îngăduitor faţă de tânărul care îi stătea în acea clipă alături. Şi Regele nu a spus nimic. Dar acea tăcere m-a făcut, de atunci, să reflectez mai mult decât majoritatea cărţilor pe care le-am citit sau a vorbelor înţelepte pe care am avut şansa să le ascult. O tăcere regală care era cel mai elocvent răspuns pregătit la şcoala suferinţei, a demnităţii şi a bunătăţii. Astăzi nu mai sunt deloc sigur că timpul trece vreodată în favoarea noastră. Dar sunt convins că suntem datori să nu ne batem joc de timpul care trece, să nu pregetăm în a încerca să populăm acest timp cu fapte bune şi cu iubire. Şi că nu avem voie să uităm.

Cu Regele Mihai, intrebandu-ne daca timpul trece sau nu si in favoarea noastra. 10 mai 2008.

Regele Mihai si Regina Ana, impreuna cu familia mea. In mijloc, in fata, bunica Alexandrina. In stanga, mama mea, Lucia Iorga. In spate, Rodica si George Copot.

Veşnicia unei clipe

În septembrie 1998 aveam 16 ani. Eram deja, de mulţi ani, pasionat de muzica simfonică şi mergeam, în acea toamnă, la mai multe concerte din cadrul celei de-a XIV-a ediţii a Festivalului Internaţional „George Enescu”. Şi cel mai aşteptat concert era cel dirijat de Lordul Yehudi Menuhin. La care urma să participe şi Majestatea Sa Regele Mihai. M-am dus la Sala Palatului cu haină şi cravată, aşa cum se cade chiar şi când nu asistă la concert un Rege.

Încântat de concertul pe care tocmai îl ascultasem, m-am alăturat sutelor de oameni care îl aşteptau pe Rege la ieşire, în foaierul Sălii Palatului. Sute de oameni dornici să-l vadă, să-l atingă, să-i strângă mâna, să-i spună câteva cuvinte.

Îmi amintesc cu limpezime coborârea Regelui spre noi. Era prima dată când îl vedeam de-adevăratelea. Era înconjurat de câţiva politicieni importanţi ai momentului, ale căror nume nici nu ni le mai amintim azi. Erau aşa de mărunţi şi de caraghioşi pe lângă Rege. El cobora cu eleganţă, plutind parcă, iar ei ţopăiau împiedicat. Chipul Regelui era, ca întotdeauna, impenetrabil. Pe chipurile însoţitorilor erau întipărite, în acelaşi timp, admiraţia, stânjeneala, mirarea şi parcă teama la vederea mulţimii care îl aştepta, îl admira şi îl iubea doar pe Rege.

Regele s-a apropiat, mulţimea s-a îmbulzit. Nu aveam absolut nicio şansă să mă apropii. Am urmat mulţimea afară. Regele saluta şi strângea mâini. Mulţimea aplauda şi scanda.

Şi atunci, nu ştiu cum, s-a întâmplat un miracol pentru mine. Nu mă înghesuisem să ajung lângă Rege, eram cumva paralizat de prezenţa lui, paralizat de admiraţie şi de fericire. Şi în toată acea îmbulzeală, dintr-o dată, m-am găsit singur în faţa Regelui. Cu sute de persoane în jur, dar pentru mine emoţia a fost mai mare ca la o audienţă de taină. Mă întâlneam faţă în faţă cu modelul şi idealurile mele, cu un Rege pe care îl veneram, cu un om pe care îl admiram, cu o întreagă istorie ce ne fusese refuzată, cu versiunea neviciată a poporului din care făceam parte, cu păstrătorul unor valori şi al unei identităţi pe care le visam recuperate şi restaurate.

M-am aflat faţă în faţă cu Regele meu. Şi atunci i-am sărutat mâna. Nu mă pregătisem să fac asta şi poate dacă m-ar fi întrebat cineva înainte, i-aş fi spus că aşa ceva nu se face. Şi totuşi, în acea clipă pe care nimeni nu mi-o va putea răpi, gestul mi s-a impus de la sine, ca o reparaţie obligatorie.

Am strâns multe mâini. Unele aspre, altele nevolnice, unele strivitoare, altele evazive, unele constrângătoare, altele neangajante. Strângerea de mână a Regelui nu era nimic din toate acestea. O strângere fermă, dar caldă, învăluitoare, protectoare. O mână de Rege care îşi dorea, parcă, să ocrotească pe fiecare dintre cei pe care-i întâlnea în cale, să ocrotească toată România lui dragă. Şi apoi am văzut chipul Regelui. Puţin mirat şi parcă spunând că nu era nevoie. În acelaşi timp însă, senin şi îngăduitor, plin de dragoste şi împăcat cu mersul vieţii şi al istoriei, care mie îmi dictaseră, în acea clipă, necesitatea gestului.

Celălalt model absolut pentru mine, bunicul Mircea, nu a aprobat neapărat gestul. Deşi lăcrima la auzul imnului „Trăiască Regele”, ca şi fraţii lui, Bogdan şi Vasile, ca şi sora lui Marioara, privea cu mai mult realism decât mine, la vremea respectivă, posibilitatea unei restaurări imediate a Monarhiei în România. Nu credea că Monarhia ar putea salva România, atâta timp cât România nu catadicseşte să încerce să se salveze singură. Şi era probabil prea ataşat de fosta lui carieră de ofiţer al Armatei Regale şi de demnitatea lui bărbătească. Era, doar, urmaş al unui neam de stăpâni de moşii şi de războinici nesupuşi, care nu se cădea să-i sărute mâna nici măcar lui Vodă.

Cu Regele Mihai, 10 mai 2008, Palatul Elisabeta.

Mihai cel Bun: un Rege din aluat de sfânt

Dar acum, după aproape 20 de ani, sunt şi mai convins că nu am greşit atunci. Că nu m-am umilit sărutând mâna Regelui, ci că m-am înălţat puţin. Am sărutat atunci, de fapt, toate suferinţele de jumătate de secol ale unui Rege alungat şi ale poporului său chinuit.

Pentru că nu trăim într-o istorie şi într-o lume ideale, apar, pe marginea trecerii la cele veşnice a unui mare Rege şi a unui mare Om, zvârcoliri veninoase, comentarii nepotrivite, teorii ridicole, conflicte meschine. Prin moartea lui, lăsând un gol uriaş, bunul nostru Rege parcă mai încearcă o dată să ne ajute, îndemnându-ne ca, privind către felul în care a trăit, să încercăm azi să separăm, în societatea românească şi în vieţile noastre, grâul de neghină.

Nu va fi uşor, dar până la urmă mincinoşii şi bufonii vor obosi. Iar chipul Regelui va rămâne, luminos, ca un îndemn la bună vieţuire. Va rămâne, fireşte, personajul istoric strivitor, a cărui posteritate nu va ţine cont de oamenii mărunţi care încearcă azi să coboare o viaţă exemplară în derizoriu. Timpul va trece, iar legenda Regelui Mihai cel Bun al românilor va rămâne în cartea de istorie atâta timp cât va exista neamul românesc.

Dincolo de personajul istoric va rămâne exemplul de umanitate. Exemplul curajului din momentele esenţiale. Exemplul de vieţuire creştină. Exemplul Regelui care s-a sacrificat mereu pentru poporul lui. Exemplul omului demn, vertical, discret, elocvent prin tăcerile lui. Exemplul de iertare şi de bunătate, de slujire a aproapelui. Exemplul unui Rege plăsmuit din aluat de sfânt.

Iar atunci când ne va fi dor, când vom deznădăjdui, când cântecele înşelătoare ale lumii vor încerca să ne abată de la calea cea dreaptă, când vom uita să fim oneşti, demni, curajoşi, decenţi şi discreţi, când bunătatea ni se va părea o cruce prea greu de dus, vom avea mereu în suflete, ca sprijin şi alinare, exemplul Regelui nostru. De acum, el nu mai aparţine doar familiei sale, doar cărţilor de istorie sau doar acelora care l-au cunoscut nemijlocit. Regele Mihai cel Bun este al tuturor românilor, al tuturor acelora care vor să ducă lupta cea mai grea: aceea de a fi oameni cumsecade şi de a-şi trăi cum se cade vieţile.

Moştenirea Regelui Mihai nu este în primul rând una palpabilă şi efemeră. Nu castelele sau bunurile pe care le lasă în urmă contează. Ci moştenirea morală şi sufletească, o moştenire care va putea fi multiplicată şi transmisă la infinit, fără să poată fi epuizată. În ciuda speranţelor deşarte ale urmaşilor acelora care l-au alungat pe Rege din ţară şi care i-au întârziat revenirea, graţie vieţii exemplare a Regelui Mihai modelul monarhic nu numai că va supravieţui pentru totdeauna în România, dar va deveni din ce în ce mai puternic. Şansa ratată după 1989 va atârna greu pe umerii unor generaţii de „lideri” prea puţin vrednici, care nu au ştiut să-şi iubească ţara, să fie la fel de curajoşi şi de inteligenţi ca acele generaţii care au făcut, acum un veac, România Mare. Prin comparaţie cu icoana luminoasă a Regelui plecat la Domnul, prichindeii de azi vor părea din ce în ce mai nesemnificativi. Iar românii care îşi iubesc ţara şi viitorul, şi care îşi respectă şi se mândresc cu trecutul lor, vor păstra amintirea Regelui lor. Şi poate, într-o zi, îi vor împlini visul.

Şi vor asculta glasul unui simbol regal care le va spune mereu, aşa cum a spus cândva Mântuitorul: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”

Majestatea Sa Regele Mihai I al Romaniei, 10 mai 2008.

Pe urmă, se ştie că sunt un mare admirator al muzicii şi al întregii activităţi culturale a unuia dintre cei mai influenţi catalani contemporani, Jordi Savall, cu prietenia căruia mă mândresc şi pe care am avut bucuria să-l revăd recent, la Festivalul „Enescu”. Jordi Savall se consideră catalan. Şi nu prea se mai simte spaniol.

Revedere cu muzicianul catalan Jordi Savall, septembrie 2017, la Festivalul „Enescu”.

Dar am şi multe rude care se consideră spanioli. Verişoara mea primară e măritată cu un spaniol dintr-o veche familie castiliană de pe lângă Burgos: proprietari funciari loiali Coroanei spaniole şi buni catolici, care au dat Bisericii mulţi preoţi şi călugăriţe. Neamurile Castaño-Ortega, Manrique-Rey, Rodriguez-Escribano, Muriel-Perdiguero, Rodriguez-Manrique. Ei se simt spanioli. Dar sunt şi castilieni.

Blazonul rudelor mele castiliene, neamul Castaño.

Se vorbeşte zilele acestea despre naşterea unei ţări noi: Catalunya. Lideri politici populişti ţin să organizeze în această regiune autonomă a Spaniei un referendum pentru independenţă. Referendum ilegal, la care guvernul central al Spaniei se va vedea nevoit să reacţioneze. Rezultatul referendumului ilegal, oricare ar fi el, nu va rezolva nimic, nu va conduce la apariţia unei ţări noi şi nu va face decât să accentueze tensiunile dintre oameni care, în lipsa politicienilor populişti, nu ar fi avut nimic de împărţit unii cu alţii.

Catalunya pe harta Spaniei.

Dar poate fi Catalunya o ţară nouă? Evident că nu. Catalunya are o istorie seculară. A fost una dintre regiunile cele mai prospere şi mai avansate ale Europei medievale, cu o cultură dintre cele mai rafinate şi cu o flotă care a transformat Aragonul într-o mare putere maritimă a Mediteranei. Aragonul? Da, ca orice istorie europeană, şi istoria Spaniei e complicată. Catalunya a apărut ca o marcă de apărare împotriva avansului musulmanilor către Franţa. Deja la 1137 (!), comitatul Catalunyei se alătură, printr-o uniune dinastică, Regatului Aragonului. Barcelona, inima Catalunyei, şi-a avut perioada de glorie în secolele XIII-XV, aşadar pe când se afla sub Coroana Aragonului.

Borrell II, conte de Barcelona.

Dacă Spania va pierde Catalunya, unde se vor opri lucrurile? Ţara Bascilor se va dori şi ea independentă. Poate şi Galicia? Şi Andaluzia? Şi Aragon? Şi Asturia? Şi Cantabria? Şi Castilia? Şi Valencia? Şi Extremadura? Şi Murcia?

Ramon Berenguer III, conte de Barcelona (Liber Feudorum Maior).

În Marea Britanie, Scoţia va dori un nou referendum. Dar nici Ţara Galilor nu duce lipsă de istorie şi limbă proprii şi diferite de ale englezilor. Independenţă şi pentru ei? Şi pentru Isle of Man? Ce să mai vorbim despre Irlanda de Nord?

În Corsica există de mult o mişcare de independenţă faţă de Franţa. Dar bretonii, cu limba lor celtică şi identitatea lor recent renăscută, au oare mai multe în comun cu parizienii decât au catalanii cu madrilenii? Francezii n-ar trebui să doarmă liniştiţi dacă apare pe harta Europei ţara nouă a Catalunyei: şi Franţa deţine azi teritorii care au aparţinut Catalunyei istorice. Deci după obţinerea independenţei faţă de Spania, patrioţii catalani se vor uita peste noua graniţă, în Franţa, şi vor nutri visul Catalunyei Mari… Şi ce frumos! Din Franţa se mai pot naşte şi alte multe state: Savoia, Occitania, Provenţa. Sună ca în cărţile de istorie medievală? Poate. Dar nu vă faceţi griji. Fiecare dintre aceste state de fantezie are mişcarea lui separatistă, partidul lui naţionalist, discursul lui justiţiar.

Şi ce mare lucru au în comun sicilienii cu Italia? Sau de ce să-i mai ducă în cârcă italienii bogaţi din nord pe cei mai săraci, din sud? Oare nu ar fi o soluţie independenţa Padaniei, care era fluturată acum câţiva ani? Sau nu ar fi splendid să renască glorioasa Republică a Veneţiei? Sau să apară o Republică Lombardă, o Republică a Sardiniei sau o nouă ţară a Tirolului? Tirol care să smulgă ceva, fireşte, şi de la Austria.

Bavarezii au avut sute de ani statul lor. De ce nu ar scutura azi „jugul” german? Pe trupul obosit al colosului german ar putea răsări atâtea noi ţări cu nume zornăitoare: Lusatia sorbilor, Franconia, Frisia.

Îşi vor aminti pe urmă flamanzii că se simt înjosiţi de apartenenţa la Belgia. Flandra liberă şi Belgia să dispară!

Nici calculaţii elveţieni nu vor scăpa de tăvălugul ţărilor noi. Acolo se va naşte Statul Liber Jura.

Până şi reţinuţii scandinavi se vor înfierbânta. Faroezii se vor sătura de danezi, iar Insulele Faroe vor deveni stat independent. Şi din Finlanda se va desprinde o ţară nouă: Åland.

Harta regiunilor separatiste din Europa.

Mai spre est nici nu intrăm în detalii, fiindcă ne ia ameţeala. În Balcani sau pe teritoriul fostei URSS sunt zeci de teritorii şi de enclave care pot, la o adică, să nască noi state. Unele, precum Republica Crimeea, Kosovo sau Transnistria, fiinţează deja, în mod ilegal, cu acordul şi sprijinul unor mari puteri. Altele, ca Găgăuzia (statul găgăuzilor din Republica Moldova) sau Republica Ilirida (statul albanezilor din Macedonia) îşi aşteaptă rândul.

Iar la noi, în România, unele minţi înfierbântate şi discret finanţate vor fi întotdeauna dispuse să vorbească despre independenţa Ţinutului Secuiesc, a Transilvaniei întregi şi, de ce nu, chiar a unei Moldove mari.

Şi dacă ne uităm spre Rusia, care pare să privească cu simpatie mişcările separatiste din Europa occidentală, n-aş spune că se simte nici ea prea bine. Ne amintim de reprimarea cu brutalitate a la fel de brutalei mişcări de independenţă din Cecenia. Dar şi alte state s-ar putea naşte pe trupul bătrânei Rusii: Tatarstan, Circazia sau chiar Emiratul Caucazian, deocamdată doar o modestă organizaţie teroristă. Dar câte vajnice mişcări naţionale nu şi-au început existenţa ca organizaţii teroriste? Să ne întoarcem către Spania şi să ne amintim de crimele sinistre ale naţionaliştilor basci?

Naţionalismul catalan are temeiurile lui şi trebuie respectat. Atâta timp cât nu ameninţă să facă rău Catalunyei însăşi, Spaniei şi Europei. Catalunya are deja o largă autonomie şi poate avea şi mai multă. Dar cui ar servi o Catalunye independentă, ieşită din Uniunea Europeană, enclavizată? Şi, mai departe, cui ar servi o Europă tot mai fărâmiţată, tot mai măcinată de conflicte interne, tot mai căzută în localism şi provincialism? Nimeni nu opreşte fiecare oraş, fiecare regiune să-şi apere şi să-şi ducă mai departe patrimoniul istoric şi cultural. Dar la ce bună o fărâmiţare, o recădere într-un ev mediu administrativ, acum când Europa, pentru a face faţă marilor competitori globali, trebuie să fie tot mai unită şi mai coerentă în acţiunile ei?

Steagul Catalunyei.

Dincolo de naivităţile istorico-economice ale multor catalani cumsecade, credinţa mea e că dintr-o fărâmiţare a Spaniei (şi a altor state europene) nu vor avea de câştigat, pe termen scurt, decât politicienii demagogi care se pretind naţionalişti generoşi, dar care nu sunt decât nişte arivişti meschini. Iar pe termen lung, nu vor avea de câştigat decât duşmanii Europei, oricare ar fi ei. Aceia care nu-şi doresc ca Europa să poată merge pe picioarele ei, care o vor veşnic dependentă de coloşi aparent binevoitori, dar în esenţă distrugători de libertate şi de identitate.

Nu-mi doresc o ţară nouă a Catalunyei. Dar iubesc Catalunya cea veche, cea mândră, cu tezaurul ei de cultură, de credinţă creştină şi de istorie.

Catalunya triomfant, dar nu singură şi izolată, ci în cadrul Regatului Spaniei şi al unei Europe unite şi puternice. Unite nu doar birocratic, ci prin valorile comune, care vin din adâncurile unei istorii în care nu trebuie să ne întoarcem, dar pe care se cade să o înţelegem şi să o respectăm.

Steagul Regatului Spaniei.

Regele Filip VI al Spaniei.

A trecut la cele veşnice Profesorul Nicolae-Şerban Tanaşoca, un celnic printre istoricii români. Filolog şi istoric, specialist în istoria Bizanţului şi a Balcanilor, unul dintre ultimii mari savanţi umanişti pe care îi aveam.

Urmaş al vechilor neamuri aromâneşti de celnici şi de cărturari, Badralexi, Hagi-Gogu, Grebenitu şi Caprini, rudă cu folcloristul Ioan Caragiani (membru al Junimii şi membru fondator al Academiei Române), cu lingvistul Theodor Capidan, cu familiile Mărgărit, Caranica şi Buşulenga, Profesorul Tanaşoca a fost un apărător al românităţii aromânilor. Şi un partizan nedezminţit al revenirii României la forma monarhică de guvernământ.

Am avut privilegiul ca Profesorul Tanaşoca să-mi fie coordonator de teză postdoctorală, la Academia Română. Timp de un an şi jumătate, ne-am văzut aproape săptămânal, am discutat deseori despre Primul Război Mondial şi despre boierimea română, teme asupra cărora avea o cunoaştere vastă. Alături de colegii doctoranzi, rămâneam mereu uimit de erudiţia cu care Profesorul călătorea prin epoci trecute, printre cronici şi vechi texte de puţini ştiute, printre figurile titanilor istoriografiei româneşti, pe care îi avusese profesori. Nu fără simţ critic făcea aceste plimbări în trecut, dar nici fără reverenţa cuvenită celor de demult.

Şcoala istoriografică românească pierde un autentic savant, probabil unul dintre ultimii. Noi, elevii lui, ne pierdem Profesorul. Şi rămânem cu amintirea unei inteligenţe spectaculoase hrănite cu o impresionantă ştiinţă de carte, a unei ironii tăioase (nu voi uita cum mi se adresa cu un ironic-îngăduitor „Felipe”, atunci când mă aventuram pe continente ale trecutului pe care le stăpâneam prea puţin) şi a unui exemplu de remarcabilă împlinire umanistă. Dumnezeu să-l odihnească pe Profesorul Tanaşoca!

La o întâlnire a şcolii doctorale şi postdoctorale de istorie a Academiei Române, Institutul de Studii Sud-Est Europene, 1 octombrie 2014.