Tovarăşul baron. Lecţia dârzeniei, lecţia memoriei

În colecţia Istorie cu blazon de la Editura Corint a apărut volumul Tovarăşul baron de Jaap Scholten, o incursiune inteligentă şi echilibrată în istoria aristocraţiei maghiare din Transilvania, făcută de un occidental care a cercetat cu pasiune un subiect prea puţin cunoscut.

Nicio poveste adevărată despre Transilvania nu poate fi doar românească, doar maghiară sau doar germană, ci este, prin forţa istoriei şi a destinului acestei provincii, în acelaşi timp, şi românească, şi ungurească sau secuiască, şi săsească. Orice naraţiune şi orice discurs care exclud una dintre aceste comunităţi nu fac decât să ştirbească frumuseţea identităţii transilvănene. Tezele extremist naţionaliste, fie că sunt ele româneşti sau ungureşti, schematizează, distorsionează şi îngreunează înţelegerea istoriei Transilvaniei.

Cu atât mai mult cu cât ne aflăm astăzi în plin proces de definire a unei identităţi europene comune, istoria Transilvaniei ne poate ajuta să construim, din adevăruri concurente, o sinteză coerentă şi neconflictuală. Pentru aceasta este nevoie, însă, ca mai întâi să acceptăm şi acele realităţi care ne convin mai puţin. Maghiarii trebuie să accepte că majoritatea populaţiei din Transilvania a fost întotdeauna românească şi că mişcarea de idei de după Primul Război Mondial şi triumful principiului naţionalităţilor nu puteau să nu conducă spre unirea Transilvaniei cu România. La rândul lor, românii – specialişti sau consumatori de istorie – trebuie să accepte evidenţa: pe tot parcursul Evului Mediu şi al epocii moderne, de la anul 1000 şi până în 1918, de la includerea în regatul maghiar, la perioada în care Principatul Transilvaniei s-a aflat sub suzeranitate otomană, şi la aceea în care a făcut parte din Imperiul Habsburgic şi din Imperiul Austro-Ungar, Transilvania a fost condusă de maghiari, de aristocraţii maghiari. Aşadar, dacă din punctul de vedere al principiului naţionalităţilor Transilvania a fost întotdeauna o ţară românească, din punct de vedere instituţional ea a fost, timp de un mileniu, ţară ungurească. Nu vorbim aici despre dreptate, ci despre fapte. Pentru a reuşi să vorbim aceeaşi limbă, ar fi poate mai bine să ne gândim mai puţin la „cum ar fi trebuit să fie” şi să încercăm mai des să înţelegem şi să acceptăm „cum a fost” şi „cum este”. Transilvania aparţine astăzi României, iar majoritatea populaţiei a fost şi este românească, dar în trecut provincia a fost condusă de elitele nobiliare maghiare. Cunoaşterea acestor fapte ne poate ajuta să înţelegem şi să depăşim atât dorinţa de revanşă a românilor, după 1000 de ani de „stăpânire străină” asupra unui teritoriu cu majoritate românească, cât şi nostalgia ungurilor după un teritoriu care „le-a aparţinut” timp de 1000 de ani şi care a avut un rol de primă importanţă în constituirea identităţii lor naţionale.

Jaap Scholten este olandez şi are avantajul de a putea privi realităţile ardeleneşti cu afecţiune, dar şi cu detaşarea obligatorie pentru un istoric. Cartea lui despre nobilimea maghiară recuperează şi salvează o porţiune din istoria Transilvaniei care aparţine, în egală măsură, ungurilor şi românilor. O istorie plină de frumuseţi subtile sau spectaculoase, de iubiri şi de excentricităţi ca în romanele lui Miklós Bánffy (de altfel, un adevărat spirit tutelar şi inspirator pentru arhitectura cărţii), dar şi de suferinţe şi pierderi îngrozitoare. Cartea se construieşte în jurul calvarului prin care nobilii unguri din Transilvania au trecut în timpul represiunii comuniste. La un moment dat, contemplând amploarea cutremurătoare a crimelor comunismului, aşa cum reiese ea din informaţiile prezentate la Memorialul de la Sighet, autorul se întreabă dacă nu cumva proiectul lui de a dezvălui ororile prin care au trecut nobilii maghiari în timpul regimului comunist nu este cumva derizoriu, având în vedere că nobilii maghiari care au suferit sunt puţini în comparaţie cu restul victimelor comunismului. Am convingerea că o cercetare dedicată elitelor nu este niciodată derizorie. Ponderea în societate a aristocraţiilor europene nu a fost proporţională cu numărul reprezentanţilor lor, ci mult mai importantă. Timp de sute de ani, aristocraţii au fost „clasa politică” a Europei, au deţinut cele mai mari averi, au reprezentat un model cultural şi de conduită pentru restul populaţiei, au construit şi şlefuit bună parte din lumea în care trăim şi noi astăzi. Nu este, deci, lipsit de interes să aflăm istoria lor şi să ştim cine sunt urmaşii de azi ai familiilor istorice.

Familiile aristocratice se definesc şi prin apelul la strămoşi, la un trecut care nu e niciodată ermetic separat de prezent. De aceea, în general, descendenţii familiilor „nobile şi notabile” au mai multe poveşti de spus decât reprezentanţii altor categorii sociale. În acelaşi timp, în special în acea parte a Europei care s-a aflat jumătate de secol sub dictaturi comuniste, acest patrimoniu memorial este şi unul dintre cele mai ameninţate cu dispariţia. De aceea, este urgent ca amintirile de familie ale urmaşilor de aristocraţi să fie înregistrate, notate şi aduse la lumină, până nu e prea târziu. Este ceea ce face istoricul francez Eric Mension-Rigau pentru aristocraţia franceză şi ceea ce încerc să fac eu însumi, începând din anul 2009, în cadrul proiectului Memoria elitelor româneşti, pentru urmaşii boierimii şi ai marii burghezii din Moldova şi Ţara Românească. Este ceea ce face Jaap Scholten pentru urmaşii nobilimii maghiare din Transilvania.

Jaap Scholten călătoreşte în Ungaria şi în Transilvania, se întâlneşte cu urmaşi de aristocraţi şi le ascultă poveştile. Printre persoanele în vârstă, predomină doamnele, lucru deloc întâmplător. Nu numai speranţa de viaţă mai crescută a femeilor intră în joc aici, ci şi rolul predominant al femeilor în păstrarea şi transmiterea memoriei genealogice şi a poveştilor de familie. Data cheie este 3 martie 1949, când regimul comunist a trecut la naţionalizarea ultimelor rămăşiţe ale domeniilor boiereşti şi nobiliare din România, ceea ce i-a lovit, fireşte, şi pe nobilii maghiari. Pentru mulţi nobili unguri, după confiscări au urmat închisoarea, domiciliul obligatoriu, sărăcia, privaţiunile, umilinţele şi lupta dură pentru supravieţuire. Scholten ne împărtăşeşte chinurile aristocraţilor maghiari în închisorile comuniste, ne povesteşte cum alţi urmaşi de nobili, aruncaţi afară din casele lor, ajung să doarmă în băi sau pe dulapuri, cum copiii de nobili sunt „demascaţi” la şcoală ca „exploatatori”, cum Emma P., o aristocrată obligată să-şi raporteze prezenţa în localitate la Miliţie, unde dădeau socoteală şi prostituatele, era întrebată de reprezentanţii autorităţii: „La ce categorie eşti? Târfe sau contese?”

Răsfoind un album cu fotografii de familie, Jaap Scholten constată cu melancolie transformările la care istoria i-a supus pe nobili: de la doamnele şi domnii eleganţi şi distinşi, fotografiaţi la castelele lor, la vânători sau la partide de tenis, la urmaşii de azi, pe care aproape nimic nu îi mai distinge, nici în vestimentaţia, nici în atitudinea lor, de restul populaţiei. Şi totuşi, chiar dacă naraţiunea e plină de dramatism, viziunea cărţii nu e apocaliptică. Familiile nobile maghiare au şi astăzi urmaşi care încearcă să reînvie o tradiţie fracturată. Se întorc în Transilvania, încearcă să îşi renoveze conacele şi, în cazurile fericite, chiar să-şi transforme domeniile în afaceri profitabile, lucru deloc uşor. Comparaţia pe care Jaap Scholten o face între descendenţii familiilor istorice şi noii îmbogăţiţi este plină de acuitate şi tranşant în defavoarea celor din urmă. Lipsa de onestitate, rapacitatea, prostul-gust definesc noua „elită” apărută, atât în Ungaria cât şi în România, după schimbarea de regim din 1989. Există în anumite comentarii ale lui Scholten legate de istoria României fireşti naivităţi sau discrete dezechilibre provocate de faptul că autorul preia deseori viziunea interlocutorilor săi, nobilii maghiari, asupra istoriei româneşti. În puţinele locuri în care am simţit nevoia, am intervenit prin note de subsol explicative. Ceea ce vreau să subliniez aici este însă fineţea şi precizia cu care Scholten reuşeşte să îşi însuşească aspecte contemporane ale realităţii româneşti care le sunt, deseori, inaccesibile românilor înşişi. Exemplul cel mai elocvent este felul în care el reuşeşte să înţeleagă rolul nociv pe care îl au, în România de azi, urmaşii foştilor capi comunişti şi şefi ai Securităţii, înstăpâniţi suveran în viaţa politică şi în lumea afacerilor.

Unul dintre personajele cărţii, Emma P., vizitează împreună cu Jaap Scholten beciul în care locuise în anii grei ai comunismului. În ciuda suferinţelor din acei ani, tinereţea şi iubirea pentru soţul ei o făcuseră să fie fericită în acel beci care, revizitat după decenii, îi lasă un gust amar: „Casa mea nu mai există. A fost casa mea. Am făcut-o cu mâinile mele, din nimic. Acum pot să îmi iau adio de la ea. În amintirea mea beciul era un loc frumos şi bun, casa mea de vis, dar se vede treaba că nu era decât o gaură în pământ”.

Castelele şi domeniile au dispărut, oamenii au murit, suferinţele din anii comunismului au lăsat urme adânci, nici distincţia fizică nu-i mai înnobilează azi pe toţii urmaşii de nobili. Şi totuşi, ce rămâne până la urmă? Întrebat de o interlocutoare de ce se interesează de nobilimea transilvăneană, Jaap Scholten răspunde că se află în căutarea poveştilor unei lumi aflate pe cale de dispariţie. Iar când interlocutoarea insistă să primească un răspuns mai precis, Scholten îi mărturiseşte că lucrul pe care îl admiră cel mai mult la urmaşii de nobili este dârzenia lor. E vorba despre acea dârzenie discretă, dar constantă, care i-a ajutat pe urmaşii de nobili să nu se lase striviţi de mediul ostil şi de turnura defavorabilă lor pe care a luat-o istoria. O dârzenie duioasă de a nu pierde, odată cu averile şi cu statutul social, şi amintirile. Până la urmă, rămân amintirea şi voinţa de păstrare şi de transmitere către generaţiile următoare a unei identităţi, a unui patrimoniu memorial şi a unui capital simbolic.

Erzsébet T., o doamnă de 91 de ani, născută într-o familie contală care a locuit la castel, dar care trăieşte acum într-o cabană mică de lemn, construită de ea, şi-a plantat în grădină toate cele 140 de specii de arbuşti pe care tatăl ei le plantase pe domeniul transilvănean al familiei. Din dârzenia de a nu uita. Cartea lui Jaap Scholten e bine documentată şi excelent scrisă, nu are nimic din tonul sec al unui tratat savant, dar este una dintre cele mai frumoase cărţi despre nobilime pe care le-am citit. Caldă, emoţionantă, puternică. Amintirile şi portretele pe care cartea lui Jaap Scholten le salvează de la pieire, de la balurile strălucitoare la ororile din închisorile comuniste, de la chipurile distinse ale aristocraţilor la povestea tragicomică a ursului Nicolai, sunt tot atâţia arbuşti ai memoriei, care ne vor ajuta să nu uităm. Nu vă pot promite că nu veţi lăcrima în timp ce veţi citi, dar sunt sigur că aveţi în faţă o carte de care vă veţi îndrăgosti.

Sursele imaginilor: Editura Corint si www.nyfolklore.org