Primul ofiţer căzut pentru eliberarea Transilvaniei, acum un secol

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Intrarea în Marele Război şi sacrificiul unui Rege

În urmă cu un secol, la 15 august 1916, de Praznicul Adormirii Maicii Domnului, România intra în Marele Război, de partea puterilor Antantei. În seara dinainte, Regele Ferdinand I se aşezase în fruntea voinţei majoritare a naţiunii, aceea de a elibera Transilvania de sub dominaţia austro-ungară. Regele românilor îşi sacrificase propriul ataşament faţă de dinastia germană în care se născuse şi faţă de ţara sa de origine şi se identificase cu voinţa naţiunii peste care domnea. Pentru asta, Regele Ferdinand a fost exclus din familia de Hohenzollern. Dar a fost primit pentru totdeauna în inimile românilor, care l-au numit „Loialul” şi „Întregitorul”.

Regele Ferdinand I

Regele Ferdinand I

Reflecţie şi memorie vie

Sunt 100 de ani mulţi sau puţini? Ce mai ştim astăzi despre oamenii care au visat la România Mare, care au luptat şi s-au jertfit pentru împlinirea idealului lor? Şi, mai ales, ce mai simţim pentru ei?

Este bine să reflectăm asupra evenimentului fondator de acum un secol, e util să-i desluşim mecanismele, să înţelegem contextul politic şi militar al Primului Război Mondial, e important să ne aplecăm cu luciditate asupra greşelilor făcute de autorităţile române, a „miracolului istoric” care a făcut ca o Românie aproape ştearsă de pe harta Europei să devină, la sfârşitul războiului, unul dintre cele mai mari state de pe continent, asupra ezitărilor, a laşităţilor, a înfloriturilor propagandistice. Este, de asemenea, legitim să reflectăm asupra felului în care a reuşit (sau nu) proiectul nostru naţional.

Şi totuşi, dincolo de necesara reflecţie, mai avem nevoie de ceva: de memoria vie, caldă a oamenilor care au fost martori şi actori ai zguduirii planetare dintre 1914 şi 1918. Avem nevoie de poveste şi de legendă.

Universul

Vechii boieri ai ţării şi intrarea în război

În jurnalul său din timpul războiului (încă inedit), Grigore Romalo, urmaş al unei familii boiereşti de origine greacă, dar şi al vechilor boieri pământeni Bălăceanu, nota, în 15 august 1916:

„Am aflat vestea înainte ca ea să devină publică şi am revenit acasă, unde mi-am îmbrăcat, în grabă, cu un pic de mândrie copilărească, uniforma militară de vânător. […]

S-a sfârşit coşmarul acestor doi ani de neutralitate; învinse şi pulverizate sunt toate falsele raţionamente care ne-au preocupat în această perioadă!

Din această uriaşă tulburare pe care o contemplăm de doi ani s-a născut o idee nouă pentru noi, cei aflaţi încă aşa de aproape de robia la străini, din care ne-am eliberat de curând: dreptul fiecărui popor de a trăi liber pe pământul în care i se odihnesc strămoşii!

Sunt foarte în vervă, vorbesc mult, le transmit alor mei entuziasmul, credinţa mea, şi mândria că ţara mea intră în luptă, cu atât mai mult cu cât a ştiut să-şi aleagă tabăra!

Seara aceasta reprezintă, pentru noi, mai mult decât ridicarea din adormire a unui popor, mai mult decât afirmarea drepturilor noastre politice; reprezintă proclamarea solemnă a conştiinţei noastre asupra binelui şi a răului, este seara uriaşei solidarităţi în lupta binelui şi frumosului contra urâţeniei şi a minciunii, contra atrocităţii.” (traducerea din franceza imi apartine)

Fragment manuscris din jurnalul lui Grigore Romalo (Arhiva Dan Romalo)

Fragment manuscris din jurnalul lui Grigore Romalo (Arhiva Dan Romalo)

Eroul Gheorghe Poenaru-Bordea

Dar care este primul erou român al Marelui Război şi ce rădăcini avea el? O stradă din Bucureşti poartă astăzi numele întâiului ofiţer român care a căzut în prima zi a Primului Război Mondial (de fapt, în noaptea de 14/27 spre 15/28 august 1916) şi mormântul lui este marcat, la Fundata, de un frumos monument, o cruce din calcar de Albeşti cu următoarea inscripţie: „Eroul colonel Gheorghe Poenaru-Bordea, cel dintâi ofiţer căzut vitejeşte pentru strămutarea acestui hotar”.

Locotenent-colonelul Gheorghe Poenaru-Bordea (12 februarie 1871, Bucureşti – 15/28 august 1916, Valea Mare-Mateiaş, Muscel) a absolvit, în 1894, Şcoala de Ofiţeri de Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti. În 1904 avea grad de căpitan, iar la 1/14 august 1916 era locotenent-colonel. Se afla, la momentul morţii, în fruntea soldaţilor din Regimentul 30 Dorobanţi „Muscel”, al cărui comandant secund era, în acţiunea de neutralizare a pichetului de la punctul de vamă austro-ungară Giuvala, de pe şoseaua Câmpulung-Braşov.

Monumentul de la Fundata al eroului Gheorghe Poenaru-Bordea

Monumentul de la Fundata al eroului Gheorghe Poenaru-Bordea

Familia moşnenească Bărbulescu-Târcă-Poenaru-Bordea

Mai puţin cunoscută este, însă, apartenenţa lui Gheorghe Poenaru-Bordea la o familie boierească cu rădăcini în vechiul neam de moşneni de la Poiana-Ialomiţa. Legenda, relatată de scriitorul Paul Georgescu (şi el descendent din moşnenii Poenari) spune că neamul de moşneni din Poiana-Ialomiţa ar descinde dintr-un oştean brav, boierit şi împroprietărit la Poiana de Mihai Viteazul. Primul strămoş atestat documentar al familiei Poenaru-Bordea, la 1639 şi 1668, este, conform studiilor lui Alexandru Perietzianu-Buzau si arborelui genealogic inedit aflat în arhiva Muzeului Naţional al Agriculturii din Slobozia, un Barbu Roşul. Urmează, pe firul genealogic, Dragomir Bărbulescu (1698), după care filiaţia prezintă o sincopă şi se reia cu ceauşul Târcă, mort înainte de 1765, ctitorul Bisericii de lemn „Sf. Nicolae” de la Poiana, strămutată azi la Slobozia. Urmează apoi logofătul Stan Târcă Poenaru, mort după 1813, şi  Răducanu Poenaru, mort în 1829, treti-logofăt, serdar, mare sluger, mare stolnic, ctitorul Bisericii Târca-Vitan din Bucureşti. Bunicul eroului Gheorghe Poenaru-Bordea este pitarul Grigore Poenaru-Bordea, iar tatăl lui este Dumitru Poenaru-Bordea (1838-1908). Gheorghe Poenaru-Bordea a fost căsătorit cu Angela Marathea şi a avut doi copii, Ana (Anişoara) şi Dumitru.

Eroul Gheorghe Poenaru-Bordea, in tinerete (Arhiva Muzeului National al Agriculturii din Slobozia, Fondul Stoianovici)

Eroul Gheorghe Poenaru-Bordea, in tinerete (Arhiva Muzeului National al Agriculturii din Slobozia, Fondul Stoianovici)

Familia Poenaru-Bordea se înrudeşte prin alianţă cu familiile Ghika, Prăjescu, Bilciurescu, Clinceanu, Craifăleanu, Cuţarida, Geanoglu, Lecca, Maltezianu, Marathea, Mitilineu, Obedenaru, Paleologu, Pătârlăgeanu, Pâcleanu,  Perieţeanu, Poloni, Prezan, Rally, Sachellarie, Stoianovici, Vidraşcu.

În memoriile lui, Grigore Ghica din ramura Ghika-Kefal (poreclit „Gri-Gri”), descendent al domnitorilor Gheorghe şi Grigore I Ghika, născut la Iaşi, în 1900, fiul lui Eduard Ghica (director-general al Siguranţei, fratele lui Albert Ghica, pretendent fără succes la tronul Albaniei) şi al Lucreţiei Lupaşcu, îşi aminteşte despre atmosfera bucureşteană din prima zi a războiului şi despre cum a fost primită vestea despre primul ofiţer căzut în lupta pentru eliberarea Ardealului:

„Plutea în aer ceva înălţător, entuziasmul era general. Când seara a apărut comunicatul Marelui Cartier, spunând cum trupele intraseră în Ardeal – cu o singură pierdere, un colonel Poenaru-Bordea –, lumea se îmbrăţişa […].”

Gheorghe Poenaru-Bordea a avut un frate, magistratul Ion Poenaru-Bordea, născut în 1873, judecător la Clejani, care a căzut şi el eroic, în Primul Război Mondial, în octombrie 1916, în Munţii Buzăului.

Colonelul Gheorghe Poenaru-Bordea, la varsta la care a cazut pentru eliberarea Transilvaniei (Arhiva Muzeului National al Agriculturii din Slobozia, Fondul Stoianovici)

Colonelul Gheorghe Poenaru-Bordea, la varsta la care a cazut pentru eliberarea Transilvaniei (Arhiva Muzeului National al Agriculturii din Slobozia, Fondul Stoianovici)

Şi alţi reprezentanţi ai neamului de moşneni luptă pentru întregirea naţională

Doi eroi a dat neamul Poenarilor ialomiţeni în Primul Război Mondial. Dar şi alţi reprezentanţi ai neamului de moşneni din Poiana-Ialomiţa au luptat pentru cauza întregirii naţionale: străbunicul meu, Nicolae Stănescu (fiul lui Stan Bărbulescu şi nepotul lui Barbu Bărbulescu), a fost comandant de tun într-una dintre primele unităţi româneşti de artilerie antiaeriană. A luptat la Bucureşti, împotriva dirijabilelor germane, şi pe frontul din Moldova. Pe front în Moldova au fost şi fraţii lui, Costache Bărbulescu şi Ştefan Bărbulescu. Şi veri, şi alte rubedenii mai îndepărtate. Boieri, burghezi, ţărani, ofiţeri de carieră, soldaţi de rând sau voluntari, uniţi în jurul unor valori şi al unor instituţii: visul României Mari, Biserica, Regele Ferdinand şi Regina Maria, Armata, dragostea de familie şi de moşie.

Costache Barbulescu, fratele strabunicului meu, in timpul Primului Razboi Mondial (arhiva Filip-Lucian Iorga)

Costache Barbulescu, fratele strabunicului meu, in timpul Primului Razboi Mondial (arhiva Filip-Lucian Iorga)

De la Mihai Viteazul la Regele Ferdinand

Chiar şi atunci când reflectez la greşelile şi la laşităţile unora dintre şefii politici şi militari români din timpul Primului Război Mondial sau la drumul sinuos al conturării proiectului naţional românesc, nu pot să uit că, de la căpetenia de oşti din vremea lui Mihai Viteazul la eroul Gheorghe Poenaru-Bordea şi la străbunicul meu, de la prima Unire la Marea Unire, strămoşii mei au fost mereu alături de Coroană, pentru a-şi servi Ţara. Nu pentru privilegii au stat acolo, ci mai ales atunci când era nevoie de sacrificiu. Poate că nu e politic corect, dar pentru mine e corect din punct de vedere istoric şi moral să-mi amintesc de strămoşii care au crezut în familia lor, în neamul lor, în moşia lor, în voievodul lor, în Regele lor, în Ţara lor.

Să-mi amintesc de strămoşii care au crezut în România şi care au căzut în luptă, pentru ea. Şi pentru a se arăta cu bun chip în faţa lui Dumnezeu, veşnicul şi dreptul Judecător.

Strabunicul Nicolae Stanescu si fratele lui, Costache Barbulescu, in 1917, pe frontul din Moldova (Arhiva Filip-Lucian Iorga)

Strabunicul Nicolae Stanescu si fratele lui, Costache Barbulescu, in 1917, pe frontul din Moldova (Arhiva Filip-Lucian Iorga)

 

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+
  • 8.09.2016 | 02:15

    Am scris un comentariu despre socrul meu Emil Skeletti, cavalerist care a facut toata campania 1916-1919, cu amanunte din Arhiva mea Despina Skeletti Budisteanu, ca si despre bunicul meu Iginio Vignali cetatean roman din 1904, de la care am un jurnal din 1916/1917 și nu s-a inregitrat nimic.

  • 8.09.2016 | 02:16

    Deci amanuntele s/au pierdut. Daca cineva este interesat sa le cunoasca, a se adresa la adresa mea mail de mai sus.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>