Povestea lui Mircea Goreţchi, preotul care a salvat Biserica

De aproape 20 de ani, familia mea şi cu mine mergem, duminicile şi de marile Sărbători creştine, la o biserică de care nu locuim aproape, dar care şi-a făcut loc în sufletele noastre: Biserica Oţetari din Bucureşti. Sufletul acestei frumoase biserici din centrul Bucureştiului, pictată de marele Gheorghe Tattarescu şi care adăposteşte Sfinte Moaşte, o falangă dintr-un deget al Sfântului Mucenic Haralambie, a fost, timp de trei decenii, Părintele Mircea Goreţchi. Preotul al cărui bunic a emigrat în Canada şi a murit în Siberia. Preotul care, în vremurile dictaturii comuniste, şi-a asumat toate riscurile, a îndurat bătăile şi prigoana, pentru a salva de la demolare Biserica „Sfântul Ilie” – Rahova din Bucureşti. Preotul blând căruia nu-i place să vorbească despre momentele lui de curaj. Povestea Părintelui Mircea nu e una obişnuită şi poate spune multe, celor care au răbdare să asculte, despre credinţă, jertfă, iubire şi discreţie.

 

Răzeşi ai lui Ştefan cel Mare           

Părinte Mircea Goreţchi, care sunt rădăcinile dumneavoastră, care vă sunt strămoşii?

Sunt născut la Câmpulung pe Ceremuş, la 22 iunie 1943, în acea parte a Moldovei lui Ştefan cel Mare care este cunoscută ca Bucovina (Ţara Fagilor), începând cu 1774, când teritoriul este ocupat de Imperiul Habsburgic condus de împărăteasa Maria Tereza. Acolo m-am născut, la frontiera vechii Moldove.

Familia noastră era de mult la Câmpulung pe Ceremuş, se ştiau moldoveni, răzeşi de-ai lui Ştefan cel Mare. Am documentele pe pânză, de pe timpul austriecilor, ale domeniilor pe care le-au avut strămoşii mei acolo. Casele familiei erau mari şi frumoase, au adăpostit mai târziu dispensarul şi grădiniţa din localitate. Trebuie să reţii că numele nostru de familie a fost, iniţial, Munteanu şi nu Goreţchi. Îţi voi povesti mai târziu când s-a produs schimbarea de nume.

Străbunicii mei, Ştefan şi Axinia Munteanu, locuiau la Câmpulung pe Ceremuş. Străbunicul Ştefan era zidar şi mi s-a spus că a zidit o capelă pe Ceremuş, la graniţa cu Polonia. A trăit vreo 90 de ani.

Din Bucovina în Canada şi înapoi

Străbunicul a zidit, aşadar, o capelă. Care a fost legătura bunicului Preacucerniciei Voastre cu Biserica?

Pe bunicul meu l-a chemat Nicolae Munteanu. Străbunicii l-au trimis pe bunicul să studieze la şcoala cantorală de la Cernăuţi. Cât a fost tânăr, bunicul a fost cantor la biserica ortodoxă „Sfântul Nicolae” din Câmpulung pe Ceremuş şi s-a căsătorit cu bunica mea, Teodora. Dar cum stăpânirea austriacă se înăsprise, bunicul şi-a spus: „Nu vreau să fiu rob la austrieci” şi a emigrat în Canada, la Regina[1]. Şi tatăl meu păstrase vorba asta a bunicului. În Canada, bunicul a fost tot cantor, la biserica ortodoxă ridicată de comunitatea românească din Regina. Românii făceau agricultură şi erau foarte buni gospodari. Tatăl meu s-a născut acolo, în Canada, în 1912 şi vorbea foarte bine englezeşte. Îmi povestea că era copil, îl purtau cu păr lung şi, pe la şase ani şi ceva, a căzut într-un râu şi a putut fi salvat datorită părului. L-au prins de păr şi l-au scos din apă. Când avea tata vreo 12 ani, deci prin 1924, familia s-a întors în Bucovina, care aparţinea de-acum României. Dorul i-a adus înapoi acasă. Bunicul strânsese ceva bani în Canada şi a înfiinţat, împreună cu un polonez, prima fabrică de mezeluri din Cernăuţi. Dar, din cauza numelui românesc, Munteanu, nu prea îi mergea afacerea, pentru că la Cernăuţi, printre oamenii cu stare, erau foarte mulţi germani, polonezi, evrei, ucraineni. Aşa că bunicul şi-a schimbat numele, traducându-l, din Munteanu în Goreţchi, şi afacerile au început să meargă mult mai bine. Era omul cel mai bogat din Câmpulung pe Ceremuş, avea prăvălie, case mari, iar lumea îi zicea pan Goreţchi.

Bunicul mort în Siberia

Ce vi s-a povestit, Părinte, despre Bucovina interbelică?

În Bucovina era o atmosferă de mare toleranţă, era o regiune bogată şi cosmopolită. Pe lângă limbile română şi engleză, tata ştia şi germana, şi ucraineana, şi poloneza. El a urmat o şcoală de tehnicieni veterinari la Cernăuţi. Nu se punea problema să îl ţină tatăl lui, chiar dacă familia era bogată. Trebuia ca fiecare să muncească, pentru a învăţa să respecte munca, să ţină la munca şi la glia lui.

Dar vremurile bune aveau să se sfârşească brutal. În 1940, trupele sovietice de ocupaţie au intrat în Bucovina, iar bunicul a fost ridicat de la Câmpulung pe Ceremuş şi trimis în Siberia. A murit acolo şi nici măcar nu ştim unde a fost îngropat. Nu s-a mai ştiut nimic de el. Pe bunica au lăsat-o la Câmpulung şi a mai trăit câţiva ani, până prin 1945.

Născut a doua oară

Când a părăsit familia Dvs. definitiv Câmpulung pe Ceremuş?

Tatăl meu, Dumitru Goreţchi, a rămas la Câmpulung după 1940, în timpul războiului a revenit administraţia românească, el s-a căsătorit cu mama, Elena Posteucă din Siret, moaşă absolventă a şcolii sanitare, şi m-au avut pe mine, în 1943. Pentru că preoţii ortodocşi din Câmpulung fuseseră deportaţi de sovietici, eu am fost botezat de un preot greco-catolic.

În 1944, când s-a aflat că vin din nou sovieticii, tata i-a spus unei slugi să pregătească cei mai buni cai şi a plecat cu carul, împreună cu mama, cu mine şi cu cele două surori mai mari ale mele, Silvia şi Ştefania. Nu au luat decât ce a putut încăpea în căruţă, ceva dantelărie pe care au vândut-o mai târziu ca să supravieţuiască. Au trecut munţii şi s-au refugiat la Vatra Dornei. Eu aveam un an şi ceva, sigur că nu-mi amintesc nimic, dar mi s-a povestit mai târziu că mama, săraca, înfricoşată şi obosită, a aţipit cu mine în braţe şi m-a scăpat. Am căzut şi a trecut roata carului peste mine. Mai am şi azi semnul. Norocul a fost că era vreme ploioasă şi pe jos era glod moale: roata a trecut peste, eu m-am afundat în noroi. Dacă ar fi fost pământul tare, aş fi murit pe loc, dar Dumnezeu a vrut să trăiesc.

Domnul Goreţchi şi tovarăşii

Ce a urmat, pentru familia Goreţchi, după refugiu?

A fost o perioadă foarte grea, dar tata era bine pregătit şi a putut lucra ca tehnician veterinar la Vatra Dornei. Totuşi, originile lui erau „nesănătoase” pentru regimul comunist: era născut în Canada, se refugiase din Bucovina ocupată de sovietici, era fiu de cantor bisericesc şi de om de afaceri deportat şi mort în Siberia, chiar şi el avea voce şi cânta în corul unei biserici din Vatra Dornei, în care am cântat pe urmă şi eu. Tata avea o voce foarte frumoasă, mai frumoasă ca a mea, era un bas profund. În plus, el nu voia să devină membru de partid şi nu permitea să i se spună „tovarăş”. Cine voia să aibă de-a face cu el, trebuia să i se adreseze cu „domnul Goreţchi”. Şi vine odată cineva şi îi spune: „Domnule Goreţchi, au venit de la regiune şi au spus că, dacă nu intraţi în partid, vă dau afară”. Tata a răspuns, fără nicio ezitare: „N-au decât să mă dea afară! Eu comunismul nu-l slujesc!” Dar era aşa de bun în meseria lui încât n-au putut să-l dea afară. Era recunoscut în toată regiunea. Veneau de la mari depărtări cu cai de rasă. Îi aduceau la tata, la Vatra Dornei, şi plecau cu ei vindecaţi. Deşi a fost chemat de multe ori la Securitate, tata nu a cedat şi nu a intrat în partid.

Anii de şcoală

Unde v-aţi făcut studiile?

Am făcut şcoala la Vatra Dornei. Eram în ultima clasă de gimnaziu, în 1959, şi aş fi intrat fără probleme la liceu. Dar aveam „dosar prost” şi părinţii au decis să mă ducă la schitul Piatra Tăieturii. De acolo, un călugăr m-a trimis la Episcopia Romanului, unde episcop era Teofil Herineanu. Acolo am început să învăţ rânduielile bisericeşti, să citesc şi să cânt la strană, iar în toamnă am dat examen la Seminarul Teologic „Veniamin Costachi” de la Mănăstirea Neamţ.

„Pe numele de Goreţchi a murit bunicul tău în Siberia”

Totuşi, dincolo de împrejurările mai puţin fericite care v-au condus către preoţie, vocaţia Preacucerniciei Voastre s-a născut în familie.

Toţi ai mei erau foarte legaţi de Biserică. Nu exista duminică în care să nu mergem la slujbă, iar posturile le ţineam toate. La examenul de admitere la seminar, n-o să uit niciodată, am avut de cântat Isaie, dănţuieşte!

În primul an de seminar, deşi învăţam bine, nu mi-a fost uşor, din cauza numelui. În vacanţa de Crăciun, am mers acasă şi l-am întrebat pe tatăl meu: „Tată, spune-mi şi mie ce sunt eu. La seminar, profesorii şi colegii se miră şi râd de numele meu, Goreţchi”. Şi el mi-a răspuns: „Măi, băiete, tu eşti Munteanu, eşti moldovean, român get-beget. Dacă vei vrea, când vei fi mare, vei putea să-ţi schimbi numele şi să te întorci la Munteanu. Dar să ţii minte că pe numele de Goreţchi a murit bunicul tău în Siberia. Tu vei face numele, nu numele pe tine”.

Ce nume de profesori şi de colegi vă amintiţi de la seminar?

Istorie am făcut cu Mircea Păcurariu, care acum e membru corespondent al Academiei Române. Mai erau Ilie Georgescu, Sebastian Bucur, profesori extraordinari. Am fost coleg cu Costică Argatu, acum Arhiepiscopul Calinic al Argeşului şi Muscelului, cu Dumitru Ichim, care e preot în America, cu Traian Valdman, care e preot în Italia, la Milano, cu preotul profesor Constantin Mosor şi cu părintele Constantin Stănuleţ. O promoţie extraordinar de bună.

„Nu am acceptat să fiu turnător”

Eraţi la seminar şi studiaţi teologia. Ştiaţi ce se întâmpla în perioada aceea în ţară? Eraţi la curent cu represiunea comunistă? Simţeaţi ostilitatea regimului comunist faţă de Biserică?

Sigur că ştiam. Mai grav era că se infiltraseră comuniştii şi printre noi. Aici trebuie să ating un subiect sensibil. Trebuie să ştii că şi în seminariile teologice, şi la facultăţile de teologie, Securitatea făcea racolări.

Au încercat să vă racoleze şi pe dumneavoastră?

Sigur că da. Am fost printre primii chemaţi. Aveam „dosar prost”, aveam un nume ciudat, se puteau face presiuni asupra mea. Îţi spuneau că îţi serveşti ţara şi că ajuţi Biserica. Adică îmi ajutam ţara şi slujeam Sfânta Biserică dacă îmi turnam colegii şi enoriaşii. Nu am acceptat aşa ceva. Nu am acceptat să fiu turnător.

Dar alţii au acceptat?

Ştiam că unii dintre colegii mei fuseseră racolaţi. Şi ştiu că unii oameni ai Bisericii au promovat în ierarhie prin trădare, prin turnătorie. Dar nu eu am dreptul să-i judec, ci numai Dumnezeu.

„Ăsta-i tocilarul nostru!”

 După cinci ani de seminar teologic, v-aţi îndreptat către facultate.

 În 1964 am dat bacalaureatul şi am venit la Bucureşti. La Facultatea de Teologie, Institutul Teologic Universitar, cum se chema pe atunci, nu se intra oricum, examenul era foarte greu. Aveam la Bucureşti o mătuşă bucovineancă, din familia Şandru. Eram vai de capul meu, nu cunoşteam deloc Bucureştiul. În ziua examenului de dogmatică, am luat tramvaiul 5, care trecea pe lângă Patria şi cu care trebuia să ajung la Piaţa Unirii. Dar eu, neştiind oraşul, m-am dat jos la Sfântul Gheorghe. Am întrebat în stânga şi în dreapta, am fugit, dar tot am întârziat. Când am ajuns la sala de examen, profesorul Nicolae Nicolaescu, care era şi rector al Institutului, intrase deja şi distribuise subiectele. Eu rămăsesem afară, pe sală, şi plângeam. Profesorul Nicolaescu a ieşit şi mi-a zis: „Hai, băiete!” M-a pus în prima bancă. În spate, candidaţii chicoteau, erau unii care mă cunoşteau şi ştiau că eram bun la carte. Unii poate că se şi bucuraseră că scăpaseră de un contracandidat periculos. Mai aveam timp destul de puţin, dar învăţasem bine, subiectul mi s-a părut uşor şi am scris. Candidaţii pe care îi găsisem în sală încă mai reflectau la subiect, iar eu am predat lucrarea. Profesorul, cam mirat, m-a întrebat: „Dar mata ai scris?” „Eu cred că am scris”, i-am răspuns, iar colegii, moldovenii mei, din spate, au completat: „Ăsta să nu scrie? Ăsta-i tocilarul nostru!” Şi am intrat la facultate. Profesorul Nicolaescu mi-a dat o şansă şi cred că nu l-am dezamăgit. Săracul, a murit la cutremurul din 1977.

Au mai fost şi alte probe la admiterea aceea. La muzică ţin minte că mi-a căzut Troparul Pogorârii Sfântului Duh. Am intrat la facultate, am locuit la internat, am avut în permanenţă bursă. Acasă, la Vatra Dornei, mergeam în vacanţele de Crăciun, de Paşte şi vara. Părinţii mai veneau şi ei în vizită la Bucureşti.

Silva, silvae

De la facultate ce profesori vă amintiţi?

Bizantinologie am făcut cu marele Alexandru Elian, care era foarte savant şi foarte sever. Avea obiceiul, pe modelul peripateticelor lui Aristotel, să-şi asculte studenţii în timpul unei plimbări prin curtea facultăţii. Parcă îl văd, cu pălăria lui mare, cum ne ia la plimbare, pe mine şi pe alţi 3-4 colegi. Şi mă întreabă, şi mă ascultă, şi până la urmă zice: „Hai, du-te, că ai tocit destul!” Dar elevii de seminar care se ţineau după noi, prin curtea comună a facultăţii şi a seminarului, nu auziseră ce-mi spusese profesorul, şi comentau îngrijoraţi: „L-a picat pe ăla care cântă frumos”. Până la urmă, l-am avut pe profesorul Elian enoriaş în parohia Oţetari. Eu l-am înmormântat.

La limbi clasice l-am avut profesor pe Ştefan Alexe, la istorie pe Mircea Păcurariu. Îmi amintesc că, la un examen la latină, un coleg a trebuit să declineze „silva, silvae” şi, în loc să pronunţe „silva, silve”, a pronunţat cum se scrie, „silva, silvae”. Iar replica lui Ştefan Alexe a venit prompt: „La toamnă, tataie!” L-a lăsat corigent.

Blestemul dosarului

V-a mai urmărit dosarul prost şi în timpul facultăţii?

Sigur că da. Stai să vezi. Prin anul II de facultate am primit o bursă în Canada. Dar ei aveau dosarul meu, în care scria unde se născuse tata. Şi au început să se agite securiştii: „Tatăl lui e născut în Canada, cum o să-l trimitem acolo?” Şi nu m-au lăsat să plec. În locul meu l-au trimis pe fiul unui acar din Paşcani. Eu nu aş fi rămas acolo, m-aş fi întors, pentru că nu pot sta departe de ţară, ca şi bunicul meu.

M-au mai chemat şi în timpul facultăţii ca să încerce să mă determine să colaborez cu Securitatea. Nu au reuşit. Îi ştiam şi atunci şi îi ştiu şi acum pe cei care au acceptat. Dumnezeu să-i ierte, că au făcut mult rău. Securitatea îi manevra.

Preot de ţară

După terminarea facultăţii, unde aţi slujit?

M-am căsătorit în 1967, iar facultatea am terminat-o în 1968. În acelaşi an, am reuşit la concursul de diacon la Biserica „Sfântul Spiridon Nou” din Bucureşti. L-am sunat imediat pe tata, bucuros de reuşită, dar el mi-a spus: „Măi Mirciucă, lasă tu diaconia, lasă tot, ia-ţi soţia şi vino aici, că ruşii sunt cu tancurile la Cârlibaba”. Era criza provocată de Primăvara de la Praga şi de opoziţia lui Ceauşescu faţă de invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia. Cum să nu-l ascult pe tata? Am plecat spre Moldova, peste tot era agitaţie mare. Am stat câteva luni la Vatra Dornei, după care am primit parohia de la Răducăneni, în judeţul Iaşi. Acolo fusese preot Vasile (Valucă) Ciocârlan, care se opusese colectivizării şi fusese trimis la Canal. Revenise în sat şi nu mai trăise mult. Nu avea nici 50 de ani când a murit. Mitropolitul de atunci al Moldovei, Iustin Moisescu, viitorul Patriarh, m-a hirotonit diacon de Sfântul Dumitru, în 1968, iar după trei zile am fost preoţit. Au fost prezenţi şi părinţii mei, şi socrii.

Când am devenit preot, părintele Bărbuţă, care îi cunoscuse pe părinţii mei, mi-a trimis o cruciuliţă lucrată în lemn de cireş, care aparţinuse familiei mele: pe spatele cruciuliţei era scris, cu caractere chirilice, „Feodora Goreţchi”, numele bunicii. Dar am regăsit doar pentru scurtă vreme această ultimă rămăşiţă a vieţii de altădată din Bucovina: cruciuliţa mi-a fost furată, împreună cu alte câteva obiecte, când a fost jefuită Biserica „Oţetari”.

Bazga-Răducăneni era sat de răzeşi, foarte credincioşi, oameni dintr-o bucată. Biserica era foarte frumoasă. Când m-am dus prima dată acolo, în noiembrie, oamenii au lăsat traista jos, au lăsat sapa jos şi au venit să-mi sărute mâna, ceea ce sigur că m-a mirat. Ajung în biserică şi acolo îi găsesc pe învăţătoare, care era văduva fostului preot, şi pe directorul şcolii, Nicolae Tomulescu, care era consilier parohial. Biserica plină. Şi Tomulescu vine la mine şi-mi zice: „Domn’ Părinte, vă videm că sunteţi înalt, frumos, dar părintele nostru care s-o prăpădit avea un glas frumos. Dacă nu vă supăraţi, faceţi-ne şî nouă o cântare”. Auzi, parcă mi-a dat apă la moară. Le-am cântat „Tatăl nostru” de Ciprian Porumbescu. Era acolo şi moş Costache Ieremia, un bătrân cu nişte mustăţi răsucite şi înalt, mai înalt ca mine. Vine la mine şi dă să-mi sărute mâna, iar eu mi-o retrag. Nu eram obişnuit cu aşa ceva. La care moş Costache îmi zice: „Nu, Părinţele, nu trage mâna, că nu sărut mâna matale, de-acuma ne vei boteza, ne vei cununa şi ne vei înmormânta”.

Casă parohială nu era la Răducăneni, aşa că stăteam în gazdă, la pădurarul Savin, nu era uşor, o duceam destul de greu. Dar eram tânăr şi am hotărât să construiesc casă parohială acolo. M-au ajutat şi sătenii, iar casa a rămas pe urmă bisericii şi satului. Aveam în parohie şi o comunitate de ţigani, urmaşi ai robilor de pe moşia locului. Şi ei au lucrat la casă, erau oameni de omenie şi muncitori. Ziua munceau la C.A.P. şi noaptea veneau să ajute la ridicarea casei parohiale.

În primul an am mers cu Ajunul Crăciunului şi aveam un dascăl cu mine, Ieremiţă, care mi-a atras atenţia că exista o tradiţie a locului, ca în fiecare casă, indiferent cât de sărăcăcioasă era, chiar dacă nu avea duşumea pe jos şi era fără mobilă, cu rogojini, chiar dacă în casă copiii erau dezbrăcaţi, de săracă ce era familia respectivă, să existe pentru preot un pitac, o bancnotă de 3 lei şi un pacheţel cu carne pentru Crăciun. Când am văzut eu cât de săraci erau, mi-a venit foarte greu să iau acel dar, le-am spus că nu se poate aşa ceva şi am plecat fără să iau nimic. În ziua de Crăciun, mă pregăteam să merg la biserică; ies din casa unde locuiam şi văd o cotigă trasă de un măgar şi cu un ţigan în ea. Întreabă de mine, vine cu căciula în mână, îmi sărută mâna şi îmi zice: „Părinte, aţi fost pe la noi şi nu v-aţi făcut datina. Sunteţi tânăr, noi suntem din moşi strămoşi aicea, am fost robi la greci. Om fi noi ţigani, dar porcul nostru nu-i ţigan şi n-ai venit mata acuma să ne strici datina străbună”. Am rămas uimit.

Răzeşii aveau o tradiţie la botez. Prima mea slujbă la Răducăneni a fost botezul unui băiat. Era iarnă, era frig, pregăteam totul în biserică împreună cu paracliserul Costică Cimpoeşu. Şi l-am rugat să încălzească nişte apă, fiindcă aveam un botez. El a crezut că glumesc. A stat ce a stat şi mi-a zis: „Părinte, eu încălzesc apa, dar să ştiţi că, dacă încălzesc apa, nu veţi mai avea niciun botez. Îşi iau copiii şi se duc la alte biserici. O să zică oamenii că sunteţi schismatic şi niciun copil nu vă mai aduc. Noi de când suntem aici, din moşi strămoşi, aşa am apucat: naşul copilului ia apă din fântână, numai el se atinge de apă, o pune în sfânta cristelniţă, nu se atinge nimeni de apă în afara preotului. La noi, vin copiii bolnavi la botez şi pleacă sănătoşi”. Şi aşa am făcut primul meu botez la Răducăneni. Şi niciun copil nu s-a îmbolnăvit. Erau toţi oameni înalţi, zdraveni, iar femeile foarte frumoase.

Dascălul meu, Ieremiţă, era foarte hâtru şi mi-a spus odată că îi va juca o festă primarului. Eram în postul Crăciunului. Şi când intră primarul în biserică, dascălul începe să cânte, cu vocea lui extraordinară, „Hristos a înviat”. Primarul se uită uimit şi dă să întrebe ce se întâmplă. La care Ieremiţă îi zice: „A, matale eşti botezat? Nu eşti ateu?” Primarul – chipurile – comunist nu mai ştia ce să zică, se bâlbâia. Şi Ieremiţă continuă: „Păi vedeţi, noi am depăşit planul cincinal, nu voi! Nu eşti ateu, domn’ primar, eşti botezat şi creştin ca şi mine”.

Din 1973 până în 1979 am slujit la Dorna Candrenilor, în judeţul Suceava, mai aproape de Vatra Dornei. Acolo erau trei biserici, la Dorna Candrenilor, la Poiana Negri şi la Floreni, şi noi eram doi preoţi. Foarte frumos era şi acolo. Pe urmă am venit în Bucureşti, la recomandarea marelui teolog Ene Branişte, rectorul Institutului Teologic Universitar din Bucureşti. Nu mi-am dorit să vin în Bucureşti şi m-am despărţit foarte greu de Moldova mea. Am rămas mereu cu nostalgia acelor ani de preoţie la ţară.

Salvarea Bisericii „Sfântul  Ilie – Rahova” din Bucureşti

Părinte, ştiu că nu vorbiţi prea des despre felul în care aţi reuşit să salvaţi, în 1984, o biserică din Bucureşti de la demolare. În plină furie a demolărilor ceauşiste, v-aţi opus, iar opoziţia Dvs. a adus roade.

Eram preot paroh la Biserica „Sfântul Ilie – Rahova” din Bucureşti, care se afla în planul de demolare al lui Ceauşescu. Le stătea în cale. A venit în biserică o comisie condusă de primarul de atunci al Bucureştiului, Gheorghe Pană. Erau mai mulţi, s-au uitat la biserică şi au dat verdictul: „E afumată”. Adică era bună de dărâmat. Şi eu le-am zis: „E pictura lui Tattarescu şi am deviz pentru restaurarea ei”. La care ei mi-au răspuns: „A căzut Spitalul Brâncovenesc, ce rost are să ne împiedicăm de o bisericuţă ca asta? E nimic, o dăm jos”. Când am auzit asta, i-am întrebat dacă ştiu ceva despre istoria şi despre valoarea artistică a acelei biserici. Membrii delegaţiei erau deja iritaţi: „Dumneata ştii cu cine vorbeşti? Aici e primarul Capitalei!” Eu le-am replicat: „O fi primar afară. Aici, în biserică, eu sunt primar!” Şi i-am dat afară. N-au mai putut să zică decât „popă nebun!”

Traseul era următorul: preotul de parohie trebuia să semneze pentru dărâmarea bisericii, Patriarhul lua act şi biserica se dărâma. Eu nu am vrut să semnez şi am fost şi bătut pentru asta.

Când v-au bătut?

Mă aflam în biserică şi mă ocupam de împachetarea şi trimiterea obiectelor de cult la Căldăruşani, ca să le protejăm. Îl aveam cu mine pe Ivan, un lipovean scund dar lat în spate. Şi au apărut în biserică securiştii, iar eu mi-am dat seama ce urma. Soţia mea era secretară la Facultatea de Teologie şi i-am zis lui Ivan: „Du-te la soţia mea, spune-i că sunt arestat şi roag-o să sune la Niţă Pascu, la Departamentul Cultelor”. Proştii de securişti pierduseră din vedere că nu aveau voie să mă aresteze fără acordul Departamentului Cultelor. În fine, m-au luat atunci şi m-au bătut în arestul Securităţii din Calea Rahovei. Era un maior care l-a trimis pe un ticălos să mă bată. Acela urla şi dădea: „Semnează, popă, semnează!” Şi n-am semnat: „Nu semnez, că nu e biserica mea, e biserica poporului. Cum să semnez eu?” Eram rău tare pe-atunci…

Între timp, soţia mea a sunat la Departamentul Cultelor, iar Niţă Pascu m-a scos din arest. Eram plin de sânge când m-a scos de acolo. Se pare că maiorul a fost mutat disciplinar după povestea asta. Săracul, m-am întâlnit cu el odată, după 1989, pe la Obor şi mi-a spus: „Părinte, să ştiţi că nu eram eu vinovat”. Nu ştiu, Dumnezeu să te ierte…

S-a solidarizat cineva cu dumneavoastră în lupta pentru salvarea Bisericii „Sfântul Ilie – Rahova”?

Pe atunci eram spiritual la Facultatea de Teologie, mă îngrijeam deci de conduita studenţilor, îi mărturiseam şi le dădeam notele la purtare. Studenţii erau de partea mea. I-am organizat, pe grupe, să stea zi şi noapte în biserică şi să cânte. Au fost şi câţiva preoţi care mi-au fost alături, şi bineînţeles poporul, credincioşii. Nu numai enoriaşii mei, ci şi creştini din alte parohii. Biserica era înconjurată de locuinţe, ca la o mănăstire, 36 de apartamente. Pe acelea le-au demolat. Dar Biserica nu au mai putut să o dărâme şi până la urmă s-a decis să fie translatată. Într-o zi, îmi telefonează părintele Pârvu: „Mirciucă, ai salvat Biserica! Caută releveurile, că o translatează”. Toţi studenţii m-au ajutat atunci într-un mod extraordinar. Unul dintre ei, Marinescu, a fost stareţ al Mănăstirii Plumbuita. În cafasul bisericii aveam o icoană foarte mare cu Pogorârea în Mormânt a Mântuitorului şi câţiva studenţi se străduiau să o coboare. Şi una dintre funii era putredă şi s-a rupt, iar icoana a căzut. Era să-l lovească pe un student care, pe urmă, a ajuns mitropolit la Craiova[2].

La Patriarhie se ştia de cazul dumneavoastră?

Bineînţeles. Dar nu puteau să aprobe dărâmarea bisericii fără semnătura preotului paroh. După ce am reuşit să translatăm biserica, nu îmi dădeau voie să o sfinţesc. Dar eu am adunat mai mulţi preoţi, studenţi la teologie şi popor, am dat cu aghiasmă şi am deschis biserica, pe noul amplasament, fără să mai aştept aprobarea Patriarhiei sau a Departamentului Cultelor. Şi am fost chemat la Patriarh. Mi-am luat reverenda şi o gentuţă în care am pus cheia Bisericii „Sfântul Ilie – Rahova”. Era o cheie mare, grea, de pe timpuri. Şi m-am dus la Fericitul întru Adormire Patriarh Teoctist, care îl înlocuise în scaunul patriarhal pe Fericitul întru Adormire Patriarh Iustin Moisescu, care trecuse la cele veşnice recent, de inimă rea, din cauza demolărilor. Preafericitul Teoctist m-a certat că deschisesem biserica şi că băteam clopotul, care risca să deranjeze. I-am zis: „Preafericite, poporul şi cu mine am suferit pentru biserică. Dacă vreţi să stea închisă, eu nu pot să o închid. Preafericirea Voastră sunteţi stăpânul nostru”.  Şi am scos cheia bisericii din geantă, i-am dat-o şi, în timp ce Patriarhul striga „Te caterisesc!”, am plecat. Săracul, pe urmă, până la moartea lui, când mă vedea, îmi zicea în glumă: „Te caterisesc!” A fost greu şi pentru Patriarhi, a făcut fiecare cât a putut pentru supravieţuirea Bisericii.

La Biserica Oţetari

Cum aţi ajuns preot la „Oţetari”?

Cât timp a durat translatarea Bisericii „Sfântul Ilie – Rahova”, eu nu am avut parohie. Am slujit la Biserica „Domniţa Bălaşa”. Pe urmă, cum preotul de la „Oţetari”, părintele Dimulescu, tocmai murise, am fost numit paroh la „Oţetari”. O vreme am slujit şi la „Oţetari”, şi la „Sfântul Ilie – Rahova”.  Aici, la „Oţetari”, am fost primit minunat. Era un cor formidabil şi erau mulţi oameni de ispravă. Dar eu eram în continuare supravegheat: telefonul urmărit, securist plasat într-o locuinţă din apropierea bisericii, ca să mă urmărească. Mi-a confirmat chiar el, după 1989, că asta era misiunea lui.

Nu avem voie să deznădăjduim

Biserica a supravieţuit regimului comunist, dar se confruntă azi cu probleme noi, cu atacuri din exterior, dar şi cu slăbiciuni interne.

Biserica a fost şi va fi mereu atacată. Un înţelept spunea că de 2000 de ani se străduiesc înalţii ierarhi să distrugă Biserica, dar că poporul nu o lasă să piară. Şi oamenii Bisericii greşesc, mulţi dintre ei sunt foarte departe de ce ar trebui să fie un preot sau un ierarh. Dar asta nu înseamnă că toată Biserica trebuie condamnată pentru faptele omeneşti ale unui preot sau ale unui ierarh. Capul Bisericii este Hristos, iar membrele ei sunt Biserica luptătoare, tu, eu şi toţi cei care suntem în viaţă şi ne luptăm cu păcatul, şi Biserica triumfătoare, din care fac parte drepţii adormiţi. „Veşnica pomenire” face legătura dintre noi, cei de aici, şi Biserica triumfătoare.

Atacurile care vin din afara Bisericii nu trebuie nici să ne sperie, nici să ne facă să ne închidem, să devenim intoleranţi. Între toţi creştinii, de orice confesiune, trebuie să existe dragoste frăţească, iar dialogul cu oamenii de alte religii trebuie ţinut mereu în viaţă. Fanatismele nu trebuie să ucidă dialogul şi dragostea pentru aproapele.

Toţi trecem prin momente grele, avem îndoieli sau suntem în pragul disperării. Mântuitorul însuşi, înainte să moară pe Cruce pentru păcatele noastre, a strigat „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?” Dar noi ştim că Hristos a înviat şi nu avem voie să deznădăjduim.

Preotul bun trăieşte în viaţa celui care vine către el

După aproape jumătate de secol de slujire în Biserică, cum credeţi Dvs., Părinte Mircea Goreţchi, că reuşeşte cel mai bine un preot să pescuiască suflete?

Preotul nu trebuie să fie avar, nu trebuie să pună preţuri, tarife pentru slujirea lui. Biserica nu e aprozar. Preoţia nu stă în maşina scumpă pe care o ai sau în casa pe care ţi-ai ridicat-o. Eu nu am nici maşină şi nici o casă a mea, dar nu mă consider năpăstuit. Harul nu stă nici în barbă sau în alte semne exterioare ale preoţiei. Preotul se apropie de credincioşi prin felul lui de-a fi, prin puterea de a ierta. Preotul care se supără nu e preot. La preot vine omul cu necazuri şi cu bucurii. Preotul bun trăieşte în viaţa celui care vine către el, se amărăşte şi se bucură împreună cu omul căruia îi slujeşte. Iar omul simte întotdeauna asta şi revine.

[1] Localitate de câmpie situată în sudul Canadei, aproape de graniţa cu Statele Unite ale Americii. În prezent, este capitala provinciei Saskatchewan. Numele de Regina i-a fost dat în anul 1882, în cinstea Reginei Victoria a Marii Britanii.

[2] PS Irineu Slătineanul, Mitropolitul Olteniei.