Spunea mereu Neagu Djuvara că nu îşi dorea o înmormântare fastuoasă, nici onoruri sau discursuri lacrimogen-pompoase. Visa ca, după 100 de ani, atunci când îşi va fi scris cărţile şi când se va fi împăcat cu toate ale lumii, să plece, pe un vas transatlantic, într-o călătorie fără sfârşit. Să simtă libertatea brizei şi a valurilor şi să îşi dea sufletul acolo, în mijlocul întinderii de apă.
Domnul acesta povesteşte istoria adevărată
M-am tot gândit şi răzgândit dacă să scriu ceva la trecerea la cele veşnice a lui Neagu Djuvara. Ştiu că-i displăceau patetismele. Iar eu nu vreau să mă transform într-un scriitor de necrologuri. Dar viaţa a făcut să-mi petrec copilăria şi adolescenţa printre octogenari, nonagenari şi chiar centenari care, inevitabil, ne părăsesc acum unul câte unul. Ceva m-a făcut să intuiesc de foarte devreme că acel miez de Românie nemutilat de comunism sălăşluia în aceşti seniori şi că transmiterea unor valori şi a unor responsabilităţi nu se putea face decât de la generaţia bunicilor către generaţia nepoţilor, sărind cumva peste generaţia părinţilor educaţi sub comunism.
Şi acest morb al căutării miezului viu al României l-am căpătat prin conversaţiile cu bunicul meu, Mircea Stănescu. Îmi amintesc cum, într-o seară, m-a chemat şi mi-a spus: „Ascultă-l cu atenţie pe domnul acesta. Povesteşte istoria adevărată, aşa cum o ştiam şi eu înainte de comunişti”. Se uita la o emisiune de televiziune a lui Neagu Djuvara, istoricul proaspăt întors în România, în 1990, după un exil de peste 45 de ani. Mi-am ascultat bunicul şi am început să învăţ şi eu istorie de la domnul acela care povestea aşa de frumos. În carne şi oase, l-am întâlnit prima dată în 20 aprilie 2000, când Neagu Djuvara a ţinut o conferinţă pentru elevi la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul”. Colegul meu, Dragoş Danţiş, şi cu mine învăţam la „Spiru Haret”, dar am mers să-l ascultăm pe marele istoric, fiindcă eram amândoi pasionaţi de timpurile trecute. Am primit atunci şi o dedicaţie, pe cartea lui Neagu Djuvara O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri: „Pentru Filip-Lucian Iorga, în amintirea întâlnirii de la liceul Mihai Viteazul – cu spor la muncă”.
A mai trecut ceva timp, am început să fac interviuri cu mai mulţi reprezentanţi ai acelei Românii pe care eu o căutam şi o descopeream în generaţia bunicilor: Barbu Brezianu, Alexandru Paleologu, Corneliu Axentie, Profira Stoicescu. Participasem deja la şcoala de vară organizată pentru tineri de către Fundaţia Academia Civică, la Memorialul Sighet. Şi, într-o seară, după un concert ţinut la Palatul Cantacuzino, cu un program Paderewski, dacă îmi mai aduc bine aminte, interpreta Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu, fiica eroului anticomunist Toma Arnăuţoiu, m-a prezentat lui Neagu Djuvara, pe care am avut îndrăzneala să-l rog să-mi acorde un interviu.
Pe strada Speranţei
Numele străzii pe care locuia Maestrul pe care aveam şansa să-l intervievez era parcă extras din imaginaţia unui autor de romane facile şi siropoase. Dar era chiar aşa. Neagu Djuvara locuia pe strada Speranţei. Se născuse în timpul Primului Război Mondial. Se refugiase împreună cu mama lui prin Rusia şi scăpase cu ultimul tren din Petrogradul cufundat în haosul revoluţionar bolşevic. Nu avusese mari averi, dar studiase la Nisa şi la Paris. Luptase în al Doilea Război Mondial, pe frontul de est, fusese rănit şi supravieţuise. Plecase din România, ca diplomat, în chiar dimineaţa zilei de 23 august 1944, evitând încă o dată, fără să ştie, spectrul bolşevismului. Supravieţuise exilului, privaţiunilor şi tristeţilor de tot felul. Trecuse cu graţie peste cei 23 de ani petrecuţi în Africa subsahariană. Revenise în România şi devenise un istoric cunoscut şi respectat, un model profesional şi uman pentru tinerii din generaţia mea. Şi toate acestea, fără încrâncenare. Cu perseverenţă şi eleganţă.
Ne-am întâlnit de multe ori în 2001 şi 2002, în camera bibliotecă-birou din strada Speranţei şi am povestit despre biografia lui, despre istorie, despre genealogie şi despre multe alte subiecte care ne pasionau pe amândoi. La întrebările naive ale studentului, profesorul răspundea cu răbdare, ajutând la dezvoltarea întrebării şi la transformarea ei într-o reflecţie. Acele întâlniri au fost nucleul de la care au pornit alte conversaţii de mai târziu, pe care le-am publicat, în română şi în franceză, în volumele Le tempérament oecuménique şi Trecutul este viu.
Un maestru, un discipol şi o foaie de salată
Îmi amintesc că am participat odată, împreună cu mama mea, la o ceremonie de premiere pentru scriitori, la Casa Vernescu. Să tot fie vreo 15 ani de atunci. După acordarea premiilor, a urmat obişnuita trataţie, foarte copioasă de altfel. La un moment dat, mama mea şi cu mine ne-am intersectat cu Neagu Djuvara. Am făcut prezentările, ei au vorbit despre mine şi nu ştiu cum el a ajuns să zică: „Ei, de-aia îl iubesc eu pe Filip!” După care a completat, cu zâmbetul lui tineresc: „Adică îl tolerez”. Aşa l-am cunoscut pe Neagu Djuvara: întotdeauna generos, dar niciodată aplecat spre efuziuni sentimentale. Un om care era, şi în viaţa intelectuală, şi în viaţa de zi cu zi, în primul rând un gentleman.
După scurta conversaţie, am început să ne uităm unii la alţii şi am bufnit în râs. Toată lumea se ghiftuise deja, dar istoricul consacrat şi învăţăcelul se regăsiseră stingheri, unul în faţa celuilalt, cu farfuriile goale. În dreptul lor, pe marele bufet, un platou impresionant pe care trona tot ce mai rămăsese în urma festinului: o foaie de salată.
De nenumărate ori, în anii care au urmat, râdeam împreună despre lipsa noastră de simţ practic. Şi ţin să spun aici că omul pe care îl omagiem acum, care a lăsat o moştenire atât de valoroasă culturii române şi care ne va lipsi atât de mult nu a fost nici membru al Academiei Române, nici profesor universitar cu patalamale, nici parlamentar, nici ministru şi nici măcar nu a avut o casă a lui în România ultimilor aproape 30 de ani. A fost şi a rămas un om liber, de unde poate şi supărarea multora.
Monsieur Gillenormand
Nu ştiu de ce, când l-am cunoscut pe Neagu Djuvara, în mintea mea imaginea lui s-a suprapus peste cea a lui Monsieur Gillenormand, nonagenarul bunic al Marius Pontmercy, ginerele lui Jean Valjean din Mizerabilii lui Victor Hugo. Un domn ajuns la o vârstă de patriarh, dar păstrându-şi vigoarea fizică şi intelectuală, un regalist şi un conservator, un apărător al valorilor lumii vechi, al „Vechiului Regim”, deseori abrupt în judecăţi şi reacţii, cu o aparenţă destul de distantă, dar cu un suflet plin de bunătate. Treptat, am descoperit în Neagu Djuvara un personaj chiar mai pasionant decât asprul Monsieur Gillenormand. Un conservator, da, dar unul plin de toleranţă faţă de cei care nu-i împărtăşeau convingerile, şi mereu deschis către noile generaţii, către schimbările din lume, şi dornic să le înţeleagă. Un aristocrat cu ţâfna lui obligatorie, dar moderată de o infinită bunătate, de o uriaşă generozitate. Neagu Djuvara adora să le ofere celorlalţi cunoaştere, timp, momente de bucurie. Se oferea celor din jur şi asta nu părea să-l obosească. Dimpotrivă, cu cât oferea mai mult, cu atât prindea parcă puteri.
Faţă de mine, generozitatea şi-a manifestat-o mai întâi ajutându-mă să evoluez în cunoaşterea istorică. M-a condus prin hăţişul încrengăturilor genealogice şi m-a învăţat să transform dificultatea în infinită plăcere. Apoi, mi-a arătat o încredere absolută oferindu-mi cheile micului său apartament de la Paris, de pe rue du Bac, pe care îl folosea din ce în ce mai rar şi unde eu am avut norocul să locuiesc în câteva rânduri, în timpul studiilor de master şi de doctorat la Sorbona. Un spaţiu plasat în cel mai elegant cartier al Parisului şi impregnat de personalitatea lui Neagu Djuvara. Micuţ, dar plin de nobleţe, cu cele câteva mobile de epocă, portretele şi albumele de familie şi cărţile atent adnotate de istoric. Şi cu un miros pe care nu îl voi uita: un amestec de apă de colonie şi condimente de bună calitate.
Amator, adică iubitor
Neagu Djuvara a fost iubit, dar şi detestat, tocmai pentru cel mai mare dar al lui: acela de povestitor. Stăpânea ştiinţa subtilă de a reda chiar şi cea mai aridă materie savantă pe înţelesul publicului larg. Şi, ca şi cum pasiunea pentru trecut, talentul de scriitor şi capacitatea de a ajunge la cititori ar fi fost nişte păcate capitale, şi-a atras Neagu Djuvara şi criticile provincialilor instalaţi în fotoliile călduţe din mediul academic, universitar sau instituţional. Aşa a ajuns să fie numit de unii „amator” sau „popularizator” al istoriei. Dacă n-ar fi ruşinos pentru mediul nostru cultural, ar fi chiar amuzant, prin grotescul situaţiei, să vezi ce oameni fără operă, ieşiţi din mantaua naţional-comunismului, şi-au permis să-l acuze de amatorism sau, mai rău, de lipsă de patriotism pe un om care obţinuse două doctorate la Sorbona, care scrisese o teză de filozofia istoriei sub supravegherea lui Raymond Aron, care îşi slujise ţara pe front în al Doilea Război Mondial, care activase în organizaţiile exilului românesc în încercarea de a lupta contra comuniştilor, căruia autorităţile ţării lui îi luaseră tot şi îi întemniţaseră rudele şi prietenii, dar asta nu-l făcuse vreodată să se dezică de ţara, de poporul şi de strămoşii lui. Într-un singur sens a fost Neagu Djuvara amator: în sensul pur etimologic. „Amator”, adică iubitor. A iubit trecutul, a iubit să citească şi să scrie, a iubit să transmită cunoaşterea, a iubit să caute adevărul. Sigur că poate a emis şi judecăţi sau teorii discutabile, dar a făcut-o numai în încercarea de a descoperi adevăruri, de a înlătura tabu-uri artificiale şi de a-şi servi încă o dată ţara. Dar nu cu arma în mână, aşa cum o făcuse în timpul războiului, ci prin inteligenţă şi curaj. Era convins că adevărata dragoste de ţară nu poate exista în lipsa simţului critic.
Pericol, domnule!
De câte ori nu am auzit această observaţie amuzantă din partea Conului Neagu, atunci când era vorba despre lucruri extraordinare, suspecte sau pur şi simplu ridicole. Îl cita, parcă, pe administratorul moşiei lui din Bărăgan, de pe vremuri, ţăran emancipat, care folosea neologisme, pentru a se diferenţia de ceilalţi ţărani, din rândul cărora se ridicase. Şi atunci nu mai folosea „primejdie”, ci franţuzitul „pericol”. Neagu Djuvara avea simţul formulelor şi în contextele cele mai relaxate puteai asista la adevărate spectacole ale inteligenţei, presărate cu povestiri amuzante şi vorbe de spirit. Am avut privilegiul de a-l vedea pe Neagu Djuvara de zeci de ori şi tot de atâtea ori de a mă încânta stilul şi fasonul boieresc pe care le avea, curiozitatea faţă de ceilalţi şi disponibilitatea de a asculta.
A participat la nunta Anei şi a mea. El a rostit cuvântul de după slujba de la Biserica Oţetari. Iar la petrecerea de după, deşi avea atunci 95 de ani, nu a ratat ocazia de a se bucura de vechea lui pasiune, dansul. De altfel, am pus la cale atunci, împreună cu Ana, un mic „complot” şi ea l-a invitat să danseze împreună pe melodia „Marinella” a lui Tino Rossi, care îi amintea lui Neagu de anii tinereţii pariziene.
Cu riscul de a mă compromite în ochii „serioşilor” de meserie, mărturisesc că nu ştiu dacă am fost mai mândru şi mai fericit atunci când Neagu Djuvara mi-a spus că îi plăcuse teza mea de doctorat sau atunci când ne-a spus ce bine s-a simţit la nunta noastră sau când odată, la o serată, ca din senin, mi-a lăudat un sacou şi mi-a spus că l-ar fi purtat şi el. Mărunţişuri frivole, poate. Dar şi din aceste mărunţişuri erau alcătuite categoria socială şi acea Europă care au pus pe lume personalitaţi ca Neagu Djuvara.
Să fac totuşi puţină dreptate seriozităţii
Cu siguranţă, chiar dacă mimica lui era uneori severă, Neagu Djuvara nu era un încruntat. Asta nu înseamnă, însă, că ar fi fost neserios. Îi plăcea să râdă şi să savureze bucuriile vieţii, dar când venea vorba de istorie nu se juca. Aveam vreo 25 de ani, publicasem deja mai multe cărţi, dar el mi-a spus, pe un ton destul de imperativ: „Dragă, ai debutat la 18 ani, ai făcut interviuri, ai publicat nişte cărţi, acum te-aş îndemna ca până la 30 de ani să faci o carte serioasă!” Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă şi am scris Strămoşi pe alese, cartea despre imaginarul genealogic al boierimii din Ţara Românească şi Moldova. Când am împlinit 30 de ani, am petrecut cu familia şi câţiva prieteni apropiaţi, printre care am avut bucuria să se numere şi Neagu. A fost în mare vervă atunci şi ne-a spus chiar nişte bancuri ceva mai deochiate, din Parisul anilor ’30. Iar cadoul pentru mine a fost prefaţa la Strămoşii pe alese.
Să fim reacţionari!
101 ani nu sunt prea mulţi atunci când e vorba de cineva care te-a format, care ţi-a deschis ochii şi mintea. Dar Neagu Djuvara a fost şi un om sportiv, care a tratat toate încercările şi tristeţile vieţii cu sportivitate. E rândul nostru să încercăm să privim cu sportivitate viaţa. Şi moartea. Ar fi prea comod să ne lamentăm că a murit ultimul boier, că s-a stins o lume. Neagu Djuvara nu pentru asta a trăit şi a scris. Nu pentru asta şi-a revenit după fiecare lovitură. Nu pentru asta a străbătut cu eleganţă şi curaj un secol dizgraţios şi neprieten. Nu pentru a fi ultimul din soiul lui. Ci pentru a inspira, pentru a molipsi, pentru a motiva. Neagu Djuvara nu a trăit o viaţă de campion pentru ca noi să avem confortul laş al lamentaţiei şi al abandonului. E rândul nostru să demonstrăm că Neagu Djuvara nu şi-a răcit gura de pomană cu noi şi că nu a fost el ultimul boier. Că suntem în stare să apărăm valorile în care el credea, să reacţionăm atunci când lumea o ia razna şi să ne purtăm în şi cu vieţile noastre aşa cum el ne-a arătat că se poate, în ciuda celor mai ingrate circumstanţe.
***
Sunt creştin, ca şi Neagu Djuvara, şi vreau să cred că ne vom revedea cândva şi că voi afla de la el şi mai multe genealogii, şi mai multe istorii inteligente şi pline de umor. Deocamdată, mă întorc în 2001. Suntem în biblioteca lui din strada Speranţei. Începem primul interviu. Din difuzoarele aşezate în bibliotecă se aude unul dintre concertele pentru pian ale lui Chopin. Al doilea, cred. Mă întreabă dacă să nu oprească muzica, pentru ca nu cumva să încurce înregistrarea interviului. Îl rog să nu o oprească, îmi place şi mie Chopin la fel de mult. Şi Neagu Djuvara povesteşte despre refugiu, despre Primul Război Mondial. Carevasăzică, era să ne prindă revoluţia bolşevică la Petrograd… Să rămână copiii separaţi de mamă… Teribil, dragă…
***
Şi coborâm acum de pe puntea transatlanticului. Doar Neagu Djuvara rămâne acolo şi e pregătit să înceapă o nouă şi lungă călătorie. Dar nu va fi singur, pentru că sunt atâţia oameni dragi de care îi era dor şi pe care acum îi va revedea, sunt atâtea fapte bune pe care le ia cu el, ca pe comorile cele mai de preţ, şi atâtea suflete salvate pe care le lasă în urmă.
Marele transatlantic se îndepărtează de ţărm. Poate că ne-ar veni să plângem, dar de pe punte începe să se audă Marinella… Cântă Tino Rossi.
Son rythme doux
Nous emporte bien loin de tout
Vers un pays mystérieux
Le beau pays des rêves bleus…