Mesele de odinioară. De la Palatul Regal la Târgul Moşilor

mesele_mare(Text: Ana Iorga, Filip-Lucian Iorga; Cuvânt de încheiere: Florica Bucur, Elena Muşat; Ilustraţii: Arhivele Naţionale ale României)
Editura Corint, Bucureşti, 2015

Vă invităm să călătorim împreună printre mâncărurile de altădată ale românilor şi să ne aşezăm, măcar cu gândul, la mesele de odinioară. De la Palatul Regal la Târgul Moşilor, din epoca fanariotă în perioada interbelică, de la mâncărurile grele şi spectaculoase ale curţilor boiereşti din secolul al XIX-lea la mâncărurile elaborate, rafinate şi elegante ale bucătăriei franceze, vom încerca să revizităm o porţiune agreabilă a trecutului nostru, care ne poate da idei şi pentru prezentul nostru culinar.

Ana Iorga, Filip-Lucian Iorga

Cumpără la Editura Corint Cumpără pe Elefant.ro

 

Dan C. Mihăilescu despre „Mesele de odinioară”, Omul care aduce cartea, PRO TV, 29.12.2015:

Filip-Lucian Iorga despre Mesele de odinioară, Happy TV, aprilie 2017:

 
Recenzie de Simona Vasilache, în revista România literară:

„A apărut de curând, la Corint, în seria Istorie cu blazon, un ispititor album despre cum, unde, cu cine se mânca altădată, după un ritual care azi ne scapă: Mesele de odinioară. De la Palatul Regal la Târgul Moşilor.

Bogat ilustrat cu imagini din Arhivele Naţionale – meniuri de restaurante cu ştaif, sau de cantine soldăţeşti, rare imagini de la câte o masă de familie sau de protocol, reţete, reclame – albumul conţine şi o poveste, reconstituită, în nouă părţi, de Ana Iorga şi Filip-Lucian Iorga. Răgazul mesei este, într-o lume grăbită şi tentată de standardizare, o pledoarie pentru regăsirea felului vechi de a face lucrurile încet, savurându-le şi constatând, cu mulţumire, că şi efortul şi timpul au meritat. Călătoria continuă cu Masa la români, o încercare de a desluşi specificul naţional într-o zonă a nenumăratelor influenţe. La vechile curţi domneşti, masa era un minunat pretext pentru a aduna sfatul ţării, ceea ce impunea cumpătare, diplomaţie în a gestiona vecinătăţile nu întâmplătoare, smerenie, căci ospăţul începea cu un solemn Tatăl nostru. La astfel de mese, oficiale, în felul lor, femeile nu participau, iar mâncarea se răcea, de multe ori, pe drumul lung de la bucătărie la meseni. Aşadar, banchetele de o abundenţă vecină cu risipa aveau şi oarece cusururi. Dacă există, la începutul modernităţii româneşti, familii care se desfată, care târguiesc peste măsură în nişte pieţe destul de insalubre, există, de bună seamă, şi oameni care fac foamea. Cvasipermanentă la sate şi la marginea oraşelor, ameninţarea foametei devine realitate generală în timpul Primului Război Mondial când, de la ţăran la boier, toată lumea rabdă. Însă între războaie imaginaţia gastronomică îşi revine. Familiile mic-burgheze încep să aibă rânduiala lor, destul de tributară tradiţiilor rurale, unde oamenii ţineau neabătut toate posturile de peste an, recuperând apoi prin amplele pregătiri de sărbători. Mărturiile scrise, de la jurnale (Martha Bibescu, Zoe Cămărăşescu), la celebre cărţi de bucate, precum ale lui Kogălniceanu şi Negruzzi, sau a Ecaterinei Comşa, adevărat tratat despre relaţiile de familie, sunt cercetate de Ana şi Filip-Lucian Iorga spre întregirea tabloului de epocă.

De la mâncarea pe apucate se ajunge, în secolul XIX, la protocolul regal. Regulile complicate, impuse unei societăţi care începea să se civilizeze, balurile populare şi cele restrânse, sofisticarea meniurilor sunt trecute în revistă, punctând momentele istorice – de pildă, 10 mai 1868, pe care aceste mese le însoţesc. Prăjiturile şi bomboanele, care străbat epoci şi distanţe, de la Curtea Reginei Victoria sau din casa ducesei Maria Alexandrovna la Curtea României, legătura care se încheagă între Familia Regală şi Capşa, eleganţa meniurilor scrise pe hârtie cu antet sunt tot atâtea secvenţe de istorie bună la gust.

Fireşte, nici restul societăţii nu stă, în secolul XIX, pe loc. „Bucătăria de sălbatici”, cum caracteriza bunica lui Radu Rosetti moravurile culinare moldoveneşti, devine bucătărie de oameni fini. Mesele respectă un program strict, departe de tihna orientală, doar conversaţiile rămân la fel de plăcute. Cuhniile se civilizează şi ele, în casele boiereşti ajung bucătari cu diplomă, pitoreştii ţigani de altădată fiind treptat înlocuiţi. Dezvoltarea saloanelor aduce cu ea şi îndreptări despre buna-cuviinţă la masă, cu numeroase constrângeri resimţite mai ales de copii. Chiar şi mesele în aer liber, după o vânătoare, de pildă, îşi aveau canonul lor.

Lumea de rând petrecea mai în voie la birturi şi crâşme, care încep să prospere, pe măsură ce masa iese din spaţiul familiei, devenind prilej de socializare. Autorii le aduc la viaţă, cu tot cu preţuri, categorii de muşterii, meniuri, tot ce trebuie ca să le vezi aievea în faţa ochilor. Printre clienţii fideli ai restaurantelor vremii se găseşte şi un… berbec, botezat Ghiţă şi educat de proprietarul cârciumar să-şi ia gustarea cam în felul lui Hagi-Tudose, încercând toate meniurile, fără a târgui nimic.

Încet-încet, masa atât de sofisticată devine rutină. În armată, în mânăstiri, în şcoli se mănâncă la grămadă, chiar dacă nu se mănâncă rău. De asemenea, mesele muncitoreşti sunt departe de ritualul complicat al claselor educate.

Călătoria culinară pe care, mai mult ca pe o provocare de a ne întoarce la bibliografia bogată consacrată vieţii cotidiene din secolele din urmă, o fac Ana şi Filip-Lucian Iorga se încheie cu un scurt capitol despre delicatese şi tabieturi, presărat cu reţete de colecţie, precum aceea a siropului de toporaşi sau a şerbetului de nufăr. Delicatese rămase în pagini de arhivă, pe care cine ştie cine s-ar mai încumeta să le guste, darmite să le pregătească…”

Recenzie de Laura Câlţea, pe site-ul www.bookaholic.ro:

„Având ca sursă de inspirație expoziția „Rețete culinare. O încercare de istorie gastronomică”, organizată de Arhivele Naționale ale României în colaborare cu Biblioteca Academiei Române în 2011, Mesele de odinioară. De la Palatul Regal la Târgul Moșilor, volum realizat de Ana Iorga și Filip-Lucian Iorga, este o frumoasă inițiere în istoria vechilor moravuri românești, ce adună în paginile sale atât texte frumoase și pitorești, cât și imagini asemenea.

Salvând de la uitare imagini de arhivă și texte culese din cărți cunoscute și mai puțin cunoscute, volumul deschide o fereastră către un trecut reconstruit din frânturi, ceea ce-l face cu atât mai interesant. După cum spune și titlul, cartea se axează pe descrierea obiceiurilor din jurul mesei și a bucătăriei românești.

Dincolo de obiceiuri, sunt scoase la lumină rețete vechi, uneori cu nume amuzante, alteori de-a dreptul de neimaginat – șerbet de nufăr, sirop de toporași, ciulama de melci (!), tocăniță de porumbel, supă pisată (?), bou de modă (??), hulubi în papiloturi, limbă cu sos de sardele, babe opărite, buciume prăjite în unt, lapte zburat (?!) sau bulionul („băutură imperială de la curtea Mariei Tereza, servită la marile ospețe, despre care legenda spune că putea conține până la 30 de ingrediente: de la morcovi până la felurite tipuri de carne, cum ar fi rața sălbatică sau alte feluri de vânat”); meserii uitate – șocolatierii, sacagiii, vânzătorii de zarzavaturi care veneau la poarta casei scutindu-le pe gospodine de a se deplasa până la piață, cafegiii, rahagiii, iaurtierii, vânzătorii de bragă sau cvas, înghețățarii, plăcintarii (într-o celebră scrisoare din 1847 Constantin Negruzzi deplânge deja felul în care adevăratele plăcinte și-au pierdut valoarea și „plăcintarul poezia lui”, „omorât” de civilizație); balurile organizate la Palat în Vechiul Regat (unul pe 1 ianuarie și unul în februarie), dar și oferite de vechile familii boierești (Suțu, Știrbey, Bibescu); cele mai celebre saloane bucureștene – salonul doamnei Oteteleșanu („un pașaport către lumea bună”) și cel al principesei Irina Grigore Suțu (ținut în Palatul Suțu de la Universitate); restaurante, berării, cafenele și cofetării, unele rămase celebre în memoria colectivă, altele îngropate în negura uitării – Terasa Oteteleșanu, Caru´ cu bere, rafinatul restaurant al Hotelului Hugues (un exemplu de meniu servit la o masă: stridii, icre negre, bulion, coaste de berbec cu sos Béarnaise, tocăniță de potârniche, clapon cu trufe, țelină, sparanghel, prăjituri, vinuri și șampanie), cârciuma „La ochiul lui Dumnezeu”, unde studenții puteau mânca pe săturate cu 40 de bani, iaurgeria bulgarului Hagi Stanof de pe bulevardul Regina Elisabeta, celebrul Han al lui Manuc, Hotelul Gabroveni, berăria Gambrinus sau, cum am putea uita?, Casa Capșa.

Aflăm cum George Enescu rămânea mereu flămând după o cină la Familia Regală (fiind cel mai tânăr, era servit ultimul, și, până ajungea mâncarea la el, Carol I, care mânca frugal și repede, termina deja, iar farfuriile tuturor invitaților erau degrabă luate din față), că bomboanele rusești cu fragi erau cele mai îndrăgite dulciuri ale Reginei Maria, dar găsim și câteva imagini pline de un înduioșător pitoresc ale Târgului Moșilor, sărbătoare populară organizată pe locul Oborului bucureștean de acum, plin de atracții din care vizitatorii erau invitați „să guste cu privirea” și care aduna tarabe pline de dulciuri peste care se plimbau în voie muștele (vată de zahăr, turtă dulce, acadele sau „gogoși înfuriate”), comédii și lume pestriță și gălăgioasă (vestiții călușari, tarafuri lăutărești, târgoveți și țărani veniți să se distreze).

Volumul dedică un capitol întreg meniurilor de la mesele regale, din familiile boierești sau mic-burgheze recuperate din jurnale și cărți de amintiri (cum ar fi Jurnalul Reginei Maria sau amintirile lui Radu Rosetti, Alexandru Paleologu, Zoe Cămărășescu, Constantin Bălăceanu-Stolnici ș.a.) și chiar din literatură (proaspăt-îmbogățitul Dinu Păturică se dovedește a fi un gurmand la fel de rafinat precum se povestește că ar fi fost și Nicolae Filimon).

Documentarea istorică este presărată de mici bucățele de viață recuperate din cronici și tomuri prăfuite, printre care câteva mi s-au părut de-a dreptul… delicioase: povestea bucătarului Iordache Țiganul, bucătarul familiei Miclescu de la moșia Șerbești care, la nunta stăpânului său face un tort în care pune, pe lângă ingredientele obișnuite, toate amintirile și iubirea sa pentru el („Înveșmântat în straie albe ca spuma laptelui, cu boneta în formă de cozonac moldovenesc pe o ureche, oficia trăgând câte o dușcă din plosca de tescovină ce o purta atârnată de brâu, zicând cu ifos viersul pătimaș al unui cântec de lume”) sau istorioara amuzantă a ofițerului Constantin Rosetti-Bălănescu despre cum a vânat și apoi a încercat (în zadar) să-și frigă singur o rață sălbatică („Ați jumulit Dvs. vreodată rață sălbatecă? Dacă nu, nici să nu încercați; mai bine spargeți pietre la marginea drumului. E o grozavă meserie – și îngrozitor de tristă”).

Deși cu un evident accent pe mesele din rândul nobilimii sau ale burgheziei (poate pentru că există mult mai mult material istoric pe tema asta), pe lângă documentare și minunatele imagini de arhivă pe care le pune la dispoziția cititorului, cartea mai are și un alt merit, destul de important, mi se pare mie, și anume faptul că-ți face poftă să citești și mai mult despre moravurile de altădată, să cotrobăi și mai adânc în cronici și amintiri pentru a scoate la suprafață oameni și obiceiuri, trăiri și existențe care, adunate pe un petic de hârtie, reușesc un mic miracol: să lege oameni care au fost și oameni care sunt, dincolo de anii care au trecut, de distrugeri și de uitare.

Mesele de odinioară este o carte de început, o carte care deschide o fereastră către trecut, o carte pe care, de exemplu, o poți face cadou unui copil pentru a-l face curios cu privire la lumea care a fost, deschizându-i astfel curiozitatea către lume, către istorie și către viață. După ce termini de răsfoit, de subliniat și de zâmbit privind imaginile vechi, după ce oftezi de mai multe ori pentru că volumul ți se pare prea scurt, poți trece mai departe și să-ți satisfaci curiozitatea proaspăt descoperită cu cărțile din colecția „Istorie cu blazon” a Editurii Corint.

Lansată anul trecut, colecția urmărește recuperarea istoriilor micii burghezii și a nobilimii române, vieți trecute din familii nobiliare (sau mai puțin nobiliare) mai puțin cunoscute decât alte cronici deja celebre, cum ar fi Podul Mogoșoaiei a lui Gheorghe Crutzescu, Amintirile lui Radu Rosetti sau Bucureștii de altădată ai lui Constantin Bacalbașa. Și, apropo de alte cronici, Mesele de odinioară se încheie cu o bibliografie consistentă și interesantă pe care cei interesați o pot consulta.”

Recenzie de Alexandru Catalan, în ziarul Click (preluată şi de nutriţionistul Andrei Laslău, pe site-ul www.andreilaslau.ro):

„Monarhia a schimbat România din temelii. Influența celor patru regi care s-au perindat pe tron timp de aproape un secol, între 1866 și 1947, își face încă simțită prezența chiar și azi, la mai bine de un sfert de secol de la moartea comunismului, regimul istoric care a luat locul monarhiei pe care a urât-o din răsputeri.

În 2016 se împlinesc 150 de ani de la sosirea la București a primului viitor rege al țării și 135 de ani de la declararea Regatului României. Prilej pentru a medita asupra unei istorii totuși puțin cunoscute. Materialul de față își propune, spre exemplu, să descrie relația dintre regii României și masa noastră, cea de toate zilele!

Cel ce introduce sau schimbă regulile în domeniu este principele Carol I. El sosește la București în 1866 și după Războiul de Independență va deveni, din 1881, cel dintâi conducător al tânărului regat român. Cine își închipuie că membrii Casei Regale se desfătau cu tot soiul de minuni gastronomice va fi dezamăgit. Deși le erau pregătite mai întotdeauna regește tot soiul de produse, în realitate regii și reginele noastre nu au fost, în marea lor majoritate, deloc gurmanzi. Ba chiar dimpotrivă!

Spre exemplu, Carol I era foarte cumpătat la masă. Mânca puțin și repede. Istoricii Filip-Lucian Iorga și soția sa, Ana, au dat publicității în 2015 o lucrare inedită, intitulată „Mesele de odinioară. De la Palatul Regal la Târgul Moșilor”, apărută la Editura Corint. Regula de aur a epocii era aceea că la o masă regală nu te duceai ca să te ghiftuiești. Românilor le va lua ceva până vor înțelege sensul acestor cuvinte. Spre exemplu, precizează Filip-Lucian Iorga în cartea sa, împăratul Franz Iosef al Austro-Ungariei, contemporanul și vărul lui Carol I, mânca constant o farfurie de supă de vită cu legume, urmată de o felie de carne de vită. Franz Iosef cerea o servire rapidă a mesei, astfel încât în spatele fiecărui invitat la dineurile sale speciale se afla câte un valet care stătea cu ochii pe farfuriile din fața sa. Dacă comeseanul se oprea din mestecat sau făcea greșeala de a deschide un subiect anume de conversație cu vecinul se putea trezi că rămâne fără farfurie. George Enescu, spre exemplu, a dat mărturie în acest sens, din postura sa de obișnuit al seratelor de la Castelul Peleș.

Marele nostru compozitor nu prea apuca să mănânce, întrucât nu-și putea păstra farfuria după ce regele se oprea din mâncat. După modelul descris mai sus, Carol I mânca puțin și repede, așa că Enescu, care era și cel mai tânăr și deci, conform protocolului, ultimul servit, nu apuca mai niciodată să guste mâncarea. Totuși, Enescu povestea că simplificarea regulilor îl făcea fericit, pentru că putea mânca liniștit, cu mâna, crenvurști sau porumb fiert, atunci când aceste alimente erau servite la masă.

Primul contact al principelui Carol cu bucătăria românească s-a produs aproape imediat după sosirea în țară. După aproape opt ore de călătorie cu trăsura și alte două cu pluta pe Jiu, descrie situația Filip-Lucian Iorga, Carol ajunge la Craiova. Acolo e primit cu urale, o ploaie de flori și un mic dejun cu bucate… „înghețate de frigul nopții”, cum avea să scrie mai târziu în propriile memorii. În același an face o serie de vizite de curtoazie prin țară. Într-una dintre acestea, ajunge în Moldova, unde după mai bine de două săptămâni de ședere va realiza că nu mai face față provocărilor culinare.

Mai târziu același Carol I va face o vizită și la Mânăstirea Sinaia. E întâmpinat de toată lumea, de la călugări la localnici, cu bucurie și ținută festivă, cu toții purtând haine de sărbătoare. Principele asistă la liturghie, deși era și va rămâne întreaga sa viață fidel catolicismului, și decide să ia cina tot în mânăstire. E condus într-una dintre camerele austere de oaspeți și începând cu ora șapte seara se așază la masă. Eternitatea poate ști încă o dată ce va mânca viitorul rege al României, întrucât și-a notat în memorii, cu scrupulozitate, o serie de detalii: mămăligă, păstrăvi și pui („pâine, adaugă viitorul rege, puseseră călătorii cu dânșii, căci prin partea locului nu se găsește nimic”).

Una dintre puținele excepții în domeniu pe care le va accepta regele se referă la vinul preferat, care nu lipsea de pe masa sa. Pentru Carol vinul de Bordeaux nu avea egal. Totuși, accepta și vechile vinuri românești de Odobești și Drăgășani sau pe cele din viile Brătianu. Atunci când venea vorba despre bere, Azuga era la mare căutare, cu sortimentele Caraiman și Salvator. La capitolul delicatese, acestea veneau exclusiv de la Casa Capșa, Grigore Capșa primind, la scurt timp de la sosirea principelui în țară, onoarea de a se numi furnizor al Curții princiare. Același Capșa va crea prăjitura Carol I, dar și bomboanele „Prince Nicolas”, după numele fratelui viitorului rege Carol al II-lea.

Carol I va fi întreaga sa domnie extrem de atent cu propriul său program, inclusiv cu orele de masă. Ca atare, la Castelul Peleș regele va lua micul dejun alături de soția sa, Elisabeta, după obișnuita plimbare de dimineață. Își citea corespondeța până la 10.30, când începea programul de audiențe în cabinetul său privat. Fix la orele 13.00 i se servea prânzul, iar patru ore mai târziu ceaiul. La ora 20.00 familia regală se reunea pentru cină, la care luau uneori parte și câțiva oaspeți din cercul celor apropiați. Ori de câte ori avea ocazia, Regele Carol I lua dejunul împreună cu fiica sa, Maria, care a murit însă foarte tânără, la nici patru ani.

Tot sub influența riguroasei educații germane pe care o primise, Carol I va acorda o atenție specială, printre altele, și Armatei. Nu doar organizarea și înzestrarea acesteia îl va preocupa pe tânărul principe, ci și popota. Ca atare, el a introdus masa comună pentru ofițeri, ba chiar a petrecut un timp cu aceștia, notându-și apoi în propriile memorii că a rămas plăcut impresionat de „buna dispoziție, de tactul și ținuta militărească” întâlnite.

Urmașul lui Carol I, Ferdinand, nu avea să fie nici el un mâncău. Există însă o notă distinctă. Ferdinand adora micul-dejun. Se trezea la 07.30 și lua micul dejun la orele 09.00. Unul consistent, întrucât Ferdinand se numără printre oamenii de ieri și de azi care consideră micul-dejun ca principala masă a zilei. Tocmai de aceea, printre „invitatele” lui Ferdinand la micul-dejun se numărau pâinea prăjită sau micile franzele, untul, marmelada, mierea, fructele, ouăle, fripturile preparate pe grătar sau șnițelul cu garnitură de cartofi. Totul însoțit de ceai sau de cafea cu lapte. Prânzul se servea la 13.30, iar cina rămăsese la ora 20.00, fiind rezervată doar membrilor Casei Regale.

Soția lui Ferdinand, Regina Maria, ducea dorul fondantelor rusești, făcute din fragi proaspeți și servite în mici coșulețe de hârtie, cu care se întâlnise în copilăria sa. Dar tot în copilărie se întâlnise, la Windsor, reședința bunicii sale, Regina Victoria a Marii Britanii, cu tot felul de delicatese și pesmeți crocanți pe care-i servea cu multă plăcere, inhalând pofticios și aroma cafelei pe care adulții o sorbeau prea tacticos, în opinia ei. Nu de puține ori, Regina Maria a descris cu lux de amănunte relația specială pe care o avea cu dulciurile, preferatele sale, indiferent de țara lor de origine – Anglia, Germania, Rusia sau Franța.

Dar mesele regale aveau pe lângă protocolul obișnuit și numeroase excepții. Carol I, spre exemplu, nu pregeta să ia masa în aer liber, după partidele de vânătoare, chiar dacă era frig. La Sinaia se organizau prânzuri pe pajiști. Nunta Principesei Ileana (în 1931) și jubileul inaugurării Castelului Peleș (în 1933) au fost însoțite de petreceri la iarbă verde, la Stâna Regală, cu mâncăruri românești, în frunte cu carnea la frigare, mititei și sarmale. Dacă familia regală se afla în periplu pe Dunăre, atunci meniul includea sigur ciorbă pescărească, icrele negre și crapul la proțap.

Descendenții lui Ferdinand și ai Mariei mâncau adeseori alături de copiii doamnelor de onoare sau ai demnitarilor epocii. Viitorul rege Carol al II-lea, care ar putea fi declarat cel mai gurmand rege dintre cei patru, găsea pasionante gustările simple, în mijlocul naturii. De altfel, micul Carol al II-lea își organiza un soi de mese rustice preparate chiar de el, cum ar fi ceaiul cu apă încălzită într-un ceaun, la foc de vreascuri, cu pâine sau porumb copt pe cărbuni, cum dă mărturie același Filip-Lucian Iorga.

În fine, ultimul rege, Mihai I se ghidează după aceleași principii ca și Carol I, mâncând puțin și repede. Printre furnizorii actuali ai Casei Regale se numără vinurile Murfatlar și cele spumante Rhein Extra, mărcile Biborțeni și Borsec, la apa minerală, mezelurile Get Beget și laptele de la Albalact, dar și magiunul și zacusca de Topoloveni.”

Recenzie de Ştefan Ene (Jovi), pe site-ul filme-carti.ro:

„Am fost mereu un gurmand și nu știu dacă mă pot vreodată lepăda de asta. Sunt un adept al mâncărurilor tradiționale în bucătărie, îmi va fi mereu greu să mă adaptez unor cerințe impuse în materie de gastronomie, fie că vorbim de vegetarianism, raw-vegan sau fusion, fie că vorbim de prea multă eleganță atunci când suntem la masă sau invitați în cadrul unei ceremonii prea fastuoase. Așadar, am fost atras imediat de această apariție de la Editura Corint, pentru că în vremurile de demult eram mult mai tradiționali, mai deschiși, mai puțin sofisticați, capabili să observăm gustul într-o mâncare și nu aranjamentul sau caloriile.

Mesele de odinioară este alcătuită din două părți distincte, bine puse în valoare: prima dintre ele este o incursiune foarte bine documentată printre mesele secolelor al XIX-lea și al XX-lea, cu multiple referințe bibliografice, aduse la un numitor comun de către Ana Iorga și Filip-Lucian Iorga. Chiar dacă imaginile din partea a doua au propria importanță, aici este punctul-cheie al cărții: aflăm amănunte despre mâncărurile tradiționale românești și cele importate, despre moravurile societății, despre bucatele despre care am auzit cu toții, dar astăzi sunt aproape uitate (cum ar fi, de exemplu, șerbetul foarte dulce, pe care mi-l aduc aminte din copilărie, sau braga, pe care nu am gustat-o decât o dată), despre berăriile, restaurantele, hanurile, vânzătorii ambulanți, tot ce a definit din punct de vedere gastronomic România secolelor trecute.

Vom descoperi treptat că aproape niciuna din mâncărurile care par acum tradiționale nu sunt autentic românești, că nu am avut prea multe idei nici sub acest aspect sau că acestea s-au pierdut sub influențele de lângă noi și că trebuie să fim conștienți, astfel, că suntem extrem de influențabili, că ne pierdem conștiința națională lângă o putere mai mare.

Cu toate acestea, au rămas anumite reguli de protocol, de politețe la masă, care par autentic românești (deși promotorul inițial al lor a fost un despot luminat, desigur influențat de marile dregătorii europene), deși autorii ne descriu nu numai protocoalele oficiale – fie că vorbim de cele din armată sau din școală –, ci și din rândul muncitorilor sau al țăranilor.

Partea a doua a cărții este constituită dintr-o suită de imagini de arhivă cu privire la mesele de odinioară, toate extrase din Arhiva Națională a României. Sunt imagini extrem de sugestive, din care am selectat și eu o grămadă pentru pagina Bere și literatură, și ating aproape toate subiectele dezbătute în prima parte, fie că vorbim de meniuri de revelion, meniurile regale sau meniurile unor restaurante (majoritatea, a se vedea, în limba franceză), reclame la vin, bere sau cafea, fotografii din epocă, rețete celebre sau cârciumi. O lume adevărată, reală, din care s-a păstrat prea puțin, acum, peste zeci și sute de ani.

Mesele de odinioară. De la Palatul Regal la Târgul Moșilor este o carte delicioasă, după cum îi spune și numele. Dacă nu sunteți atrași de această problematică din punct de vedere istoric, măcar gurmandul din voi va găsi oarece delectare.”

Fotografii de la lansarea cărţii, Târgul Internaţional de Carte “Gaudeamus”, 21 noiembrie 2015 (© Silviu Borşuc):